Capitolul VIII Un oaspete nepoftit

Oaspetele nepoftit pică mai rău ca un tătar.

O zicătoare

Piaţa se golise. Stăm pe loc şi nu-mi puteam aduna gândurile răvăşite din cauza acelor clipe de groază.

Cel mai rău mă chinuia gândul că nu ştiam nimic de soarta Mariei Ivanovna. Unde-o fi? Ce s-o fi întâmplat cu dânsa? O fi izbutit să se ascundă? O fi sigur locul unde s-a ascuns? Am intrat în casa comandantului, plin de nelinişte. Totul era pustiit; scaune, mese, cufere, toate erau sfărâmate, vasele sparte, totul furat.

Am alergat pe scara îngustă care ducea sus şi-am intrat pentru întâia oară în odaia Mariei Ivanovna. I-am văzut aşternutul răscolit de tâlhari, dulapul spart şi golit. Numai candela mai ardea în colţul cu icoane, acum gol. Rămăsese întreagă o oglinjoară, atârnată în perete. Unde-o fi stăpâna acestei chilii modeste de fecioară? Mi-a trecut prin minte un gând groaznic, închipuindu-mi-o în mâinile bandiţilor. Mi s-a strâns inima. Am plâns amarnic şi am strigat-o cu glas tare.

În clipa aceea am auzit un zgomot uşor, şi Palaşa ieşi de după dulap, palidă şi tremurând.

— Piotr Andreiei! A rostit ea şi a pocnit din palme. Ce zi! Câte grozăvii!

— Dar Maria Ivanovna? Am întrebat-o eu cu nerăbdare. Ce-i cu Maria Ivanovna?

— Domnişoara trăieşte! E ascunsă la Akulina Pamfilovna.

— La preoteasă? Am strigat îngrozit. Dumnezeule! Pugaciov e acolo!

Am ieşit repede din odaie; într-o clipă eram în uliţă şi am luat-o la fugă cât puteam de repede spre casa preotului, nesimţind şi nevăzând nimic în juru-mi. Acolo se auzeau strigăte, hohote de râs, cântece; Pugaciov petrecea cu prietenii săi.

Palaşa alerga după mine. Am trimis-o s-o cheme încet pe Akulina Pamfilovna. După o clipă, preoteasa, cu o sticlă goală în mână, a ieşit în tindă, unde mă aflam eu.

— Pentru Dumnezeu! Unde-i Maria Ivanovna? Am întrebat-o cu o tulburare de nedescris.

— Porumbiţa noastră stă culcată în patul meu, după paravan, a răspuns preoteasa. Piotr Andreiei, era cât pe ce să se întâmple o nenorocire, dar, slavă Domnului, totul a trecut cu bine! Abia se aşezase nelegiuitul la masă, şi ea, sărăcuţa, venindu-şi în fire, a început să geamă! Am încremenit. El a auzit-o.

„Cine geme aici, bătrâno?” M-am închinat până la pământ în faţa tâlharului. „Nepoată-mea, măria-ta. E bolnavă şi stă în pat, e a doua săptămână.” „E tânără nepoată-ta?” „E tânără, stăpâne!” „Arată-mi-o!”

Mi-a sărit inima, dar n-aveam încotro.

„Poftim, măria: ta! Dar fata nu se va putea ridica, spre a veni la măria-ta.” „Nu-i nimic, bătrâno! Mă duc singur s-o văd!” Şi afurisitul, ce crezi? S-a dus după paravan, a dat perdeaua la o parte, s-a uitat cu ochii lui de uliu şi. Nimic! Dumnezeu ne-a scăpat! Şi, crede-mă, eu şi părintele ne aşteptam la o moarte de mucenici! Din fericire, porumbiţa mea nu l-a recunoscut. Dumnezeule atotputernic! Ce zi de sărbătoare ne-a fost dat să apucăm noi! N-avem ce spune! Sărmanul Ivan Kuzmici! Cine s-ar fi gândit! Dar Vasilisa Egorovna? Dar Ivan Ignatici? Pe el, pentru ce? Cum de te-a cruţat pe dumneata? Dar de Şvabrin Alexei Ivanâci, ce zici? S-a tuns rotunjit şi-i aici, la noi, petrece cu dânşii. E dibaci, n-am ce zice! Când am spus de nepoată-mea bolnavă, te rog să mă crezi, mi-a aruncat o privire, parcă mi-a împlântat un cuţit, dar nu m-a dat de gol! Îi mulţumesc şi pentru atâta!

În clipa aceea s-au auzit răcnetele musafirilor beţi şi glasul părintelui Gherasim. Musafirii cereau vin; părintele şi-a strigat nevasta; ea a început îndată să alerge de colo-colo.

— Fugi acasă, Piotr Andreici, nu-i de dumneata acum! Beţia e în toi şi poţi cădea în mâna tâlharilor buimăciţi de băutură. Cu bine, Piotr Andreici! Ce-o fi, o fi! Poate nu ne-o lăsa Dumnezeu! Şi preoteasa şi-a văzut de ale sale.

M-am îndreptat către locuinţa mea, liniştit întrucâtva; trecând prin piaţă, am văzut câţiva başkiri îmbulzindu-se sub spânzurătoare şi scoţând ciubotele spânzuraţilor. Mi-am stăpânit cu greu indignarea, dându-mi seama că ar fi fost fără folos să mă amestec.

Tâlharii forfoteau prin toată fortăreaţa şi prădau casele ofiţerilor. Pretutindeni s-auzeau strigătele răsculaţilor beţi. Acasă, Savelici m-a întâmpinat în prag.

— Slavă Domnului! Am crezut că te-au înşfăcat nelegiuiţii din nou! Tăicuţă Piotr Andreici, mă crezi? Tâlharii ne-au furat totul: hainele, rufele, lucrurile, blidele. Nu ne-a mai rămas nimic! Dar ce mai putem spune?! Slavă Domnului că te-au lăsat măcar pe dumneata în viaţă! L-ai recunoscut pe hatmanul lor?

— Nu l-am recunoscut! Cine-i?

— Cum, tăicuţă, ai uitat de beţivul căruia i-ai dat cojocul la han? Cojocul acela nou-nouţ. cu blană de iepure. Când l-a îmbrăcat ticălosul, au plesnit toate cusăturile.

M-a cuprins uimirea. Într-adevăr, asemănarea lui Pugaciov cu fosta mea călăuză era izbitoare. M-am convins că Pugaciov şi fosta călăuză sunt unul şi acelaşi om, şi-atunci am înţeles de ce m-a cruţat. N-am putut să nu mă mir de înlănţuirea ciudată a evenimentelor: cojocul meu de copil, dăruit unui pribeag, mă scăpase de ştreang, iar beţivul care umbla de la un han la altul împresura acum fortăreţe, zguduind întreaga împărăţie.

— Nu vrei să mănânci? M-a întrebat Savelici, de fel schimbat în apucăturile lui. Acasă nu mai avem nimic, dar am să mă duc să caut şi am să-ţi pregătesc ceva.

Cum am rămas singur, am căzut pe gânduri. Ce trebuia să fac? Să rămân în fortăreaţa aflată sub stăpânirea nelegiuitului, să-i urmez banda? Niciuna, nici alta nu era de demnitatea unui ofiţer. Datoria îmi cerea să mă duc acolo unde slujba mea putea fi folositoare patriei, în clipele acelea grele. Dragostea însă mă îndemna grozav să rămân lângă Maria Ivanovna, să-i fiu apărător şi scut. Deşi prevedeam grabnica şi neîndoielnica schimbare a împrejurărilor, nu puteam să nu mă cutremur înfăţişându-mi pericolul în care se găsea. Gândurile mi-au fost întrerupte de sosirea în fugă a unui cazac care mă anunţă:

— Măria-sa împăratul te cheamă la dânsul!

— Unde e acum? Am întrebat eu, pregătindu-mă să mă supun.

— În casa comandantului! După masă, tătucul s-a dus la baie şi acum se odihneşte. Ei, înălţimea-voastră, se vede din toate celea că-i o persoană sus-pusă: la masă a binevoit să mănânce doi purcei fripţi, apoi a făcut o baie atât de fierbinte, de nici Taraş Kurocikin n-a putut răbda; i-a dat măturică lui Fomka Bikbaev şi cu greu şi-a venit în fire, stropindu-se cu apă rece. N-ai ce spune, are apucături de om mare. Şi se spune că în baie şi-a arătat semnele de împărat ce le are pe piept: pe o parte, pajura cu două capete, de mărimea unui ban, iar pe alta – chipul lui!

N-am găsit că trebuie să zdruncin convingerea cazacului, şi ne-am dus împreună la casa comandantului; mă gândeam la întâlnirea cu Pugaciov şi mă sileam să ghicesc cum se va sfârşi. Cititorul îşi poate închipui, cred, că nu-mi puteam păstra uşor sângele rece. Începuse să se însereze când am ajuns la casa comandantului. Spânzurătoarea cu victimele ei se zărea neagră, înfiorătoare. Cadavrul sărmanei neveste a comandantului mai zăcea sub cerdac, unde stăteau de pază doi cazaci. Cel cu care venisem s-a dus să mă anunţe; s-a întors îndată şi m-a introdus în încăperea unde, cu o seară mai-nainte, îmi luasem rămas bun atât de drăgăstos de la Maria Ivanovna.

Am văzut un tablou neobişnuit: la masa aşternută, încărcată cu pahare şi sticle, sta Pugaciov, împreună cu vreo zece căpetenii de-ale cazacilor, toţi cu căciulile pe cap, îmbrăcaţi cu cămăşi colorate şi înfierbântaţi de băutură, cu mutrele roşii şi cu ochii aprinşi. Printre ei nu se afla nici Şvabrin, nici uriadnicul nostru, trădătorii nou recrutaţi.

— A. domni avoastră! A rostit Pugaciov cum m-a văzut. Bine aţi venit! Vă oferim locul, cu toată cinstea! Poftiţi, vă rog!

Sfetnicii lui s-au înghesuit şi eu m-am aşezat tăcut la un colţ de masă. Vecinul meu, un cazac tânăr, zvelt şi frumos, mi-a turnat un pahar de vin prost de care eu nu m-am atins. Curios, am început a cerceta adunătura. La locul de cinste stătea Pugaciov, cu coatele pe masă, sprijinindu-şi cu pumnul lui mare barba neagră. Trăsăturile feţei îi erau regulate, destul de plăcute; nu arătau nici o cruzime. Vorbea mereu cu unul de vreo cincizeci de ani, pe care-l numea când conte, când Timofeici, iar uneori îi spunea „unchiule”. Toţi se purtau între ei ca nişte egali, nearătând vreo stimă deosebită faţă de conducătorul lor. Vorbeau despre asaltul de dimineaţă, despre succesul răscoalei şi despre viitoarele acţiuni militare. Fiecare se lăuda, îşi expunea părerile, îl contrazicea liber pe Pugaciov.

La această ciudată consfătuire militară s-a hotărât atacul asupra Orenburgului: mişcare îndrăzneaţă, care era cât pe ce să fie încununată de un fatal succes.

S-au înţeles să pornească a doua zi.

— Fraţilor! Spuse Pugaciov. Înainte de culcare, să cântăm cântecul care-mi place mie! Hai, Ciumakov, începe!

Vecinul meu a început cu glas subţire un cântec de luntraş, un cântec de jale; şi toţi îl acompaniau în cor:

Nu fremăta, dumbravă verde, mamă, Lasă să-mi deapăn gândul greu şi-amar, Că mâine-am să mă duc la judecată, În faţa judelui, cumplitul ţar.

Şi-o să mă-ntrebe ţarul – gospodarul:

— Ian spune, măi voinice din popor, Cum şi cu cine ai furat?

La jaf cu mulţi te-ai înhăitat?”

— Nădejdea mea eşti, pravoslavnic ţar!

Şi-oi spune adevăru-adevărat.

Tovarăşi patru-avui toţi, preamărite, Întâiul fost-a noaptea-ntunecată, Al doilea vezi: jungherul ascuţit, Al treilea, murgul meu cel mai iubit, Şi-al patrulea-mi fu arcul înstrunit, Iar ca trimişi, avui săgeţi călite. „

Mi-o spune atunci măritul ţar:

— Doar cinste ţie, fecior de plugar, Că bine ai răspuns şi-ai jefuit!

Am să te căftănesc, voinice, drept răsplată, Şi-n mijlocul câmpiei, mari palate

Ţi-oi da: doi stâlpi şi-o grindă peste ei.”

N-am cuvinte să vă descriu cum m-a impresionat acest cântec popular despre spânzurătoare, cântat de nişte oameni sortiţi spânzurătorii. Feţele lor ameninţătoare, glasurile lor armonioase, tonul de adâncă tristeţe pe care-l dădeau cuvintelor expresive, toate acestea au făcut ca un fior poetic să-mi zguduie întreaga fiinţă.

Musafirii au mai băut câte un pahar, după care s-au ridicat de la masă, luându-şi rămas bun de la Pugaciov.

Voiam să plec şi eu în urma lor, dar acesta mi-a spus:

— Stai! Vreau să-ţi grăiesc ceva.

Am rămas singuri. Am tăcut amândoi câteva clipe; Pugaciov se uita ţintă la mine şi, din când în când, făcea un semn din ochiul stâng cu o deosebită şiretenie şi batjocură pe faţă. În sfârşit, râse; era de-o veselie atât de naturală, încât, uitându-mă la dânsul, am început să râd şi eu, fără să ştiu de ce.

— Ce-i, înălţimea-ta? M-a întrebat el. Recunoaşte că te-ai speriat când flăcăii mei ţi-au aruncat ştreangul de gât. Cred că ţi s-a făcut inima cât un purice! Dacă n-ar fi fost servitorul tău, te-ai fi legănat în spânzurătoare. L-am recunoscut îndată pe ghiuj. Ai fi crezut vreodată, înălţimea-ta, că omul care te-a scos la drum era însuşi marele ţar? (Aici, el şi-a luat un aer semeţ şi tainic.) Eşti foarte vinovat faţă de mine, a continuat, dar te-am iertat pentru bunătatea ta, căci mi-ai făcut un bine când eram silit să mă ascund de duşman. Cum te voi mai putea răsplăti, o să vezi după ce voi căpăta stăpânirea! Făgăduieşti să-mi serveşti cu osârdie?

Întrebarea înşelătorului, ca şi îndrăzneala lui, mi s-au părut aşa de caraghioase, încât nu m-am putut stăpâni să nu surâd.

— De ce zâmbeşti? M-a întrebat el încruntându-se. Nu crezi, poate, că sunt marele ţar? Ia zi!

M-am tulburat. Nu puteam recunoaşte un împărat într-un vagabond. Asta mi se părea o laşitate de neiertat. Dacă i-aş fi zis în faţă impostor, asta ar fi însemnat osândă la moarte; ceea ce vroim să săvârşesc în primul moment de revoltă, în faţa spânzurătorii şi a întregului popor, aici mi se părea fanfaronadă inutilă. Şovăiam. Pugaciov îmi aştepta răspunsul, încruntat; în sfârşit (şi astăzi îmi amintesc cu satisfacţie de momentul acela), simţul datoriei a triumfat asupra slăbiciunii omeneşti. I-am răspuns:

— Ascultă! Am să-ţi spun tot adevărul. Judecă: pot să recunosc eu că eşti împărat? Eşti om deştept şi ţi-ai da seama că o fac din făţărnicie.

— Atunci, cine sunt eu, după părerea ta?

— Dumnezeu ştie! Însă oricine-ai fi, joci o carte primejdioasă!

Pugaciov m-a privit deodată.

— Va să zică, nu crezi că sunt împăratul Piotr Feodorovici? Bine. Dar un viteaz nu poate izbuti? Parcă Grişka Otrepiev {9} n-a domnit în vechime? Crede despre mine ce vrei, dar ţine-te de mine. Ce te privesc celelalte? Oricine ar ft popa, tot părinte i se spune. Slujeşte-mi cu credinţă şi te voi face feldmareşal şi chiar cneaz. Ce zici?

— Nu! I-am răspuns hotărât. Sunt nobil de obârşie. Am depus jurământul către împărăteasă. Nu pot să-ţi slujesc. Dacă-mi vrei binele cu adevărat, dă-mi drumul să mă duc la Orenburg.

Pugaciov se gândea.

— Dar, dacă îţi voi da drumul, îmi făgăduieşti că măcar nu vei merge împotriva mea?

— Cum aş putea făgădui? I-am răspuns. Doar ştii că nu e după voia mea: dacă mi se va da ordin să merg împotriva ta, n-o să am încotro şi mă voi duce. Tu însuţi eşti conducător şi ceri supunere de la ai tăi. Dacă ar fi nevoie de mine, şi nu mi-aş face datoria, ce-ar însemna asta? Capul meu e în puterea ta. Dacă mă vei elibera, îţi mulţumesc; dacă ai să mă ucizi, te va judeca Dumnezeu! Ţi-am spus adevărul.

Sinceritatea mea l-a uimit.

— Fie! A rostit el, bătându-mă pe umăr. Când e să pedepsesc, pedepsesc. Când e să iert, iert. Du-te în tuspatru vânturile şi fă ce vrei! Vino mâine şi-ţi ia rămas bun. Acum, la culcare. Şi mie mi-i somn.

L-am lăsat şi am ieşit în uliţă. Noaptea era liniştită şi friguroasă. Luna şi stelele străluceau luminând piaţa şi spânzurătoarea. În fortăreaţă totul era liniştit şi întunecat. Mai era lumină numai în crâşmă, unde s-auzeau strigătele beţivanilor întârziaţi. M-am uitat la casa preotului. Obloanele şi poarta erau închise. Se părea că totul e liniştit înăuntru.

Acasă, l-am găsit pe Savelici tânguindu-se din cauza lipsei mele. Vestea că sunt liber l-a bucurat nespus.

— Slavă ţie, Doamne! A rostit el şi şi-a făcut cruce. O să părăsim fortăreaţa îndată ce se va lumina şi o să mergem încotro ne-or duce ochii. Ţi-am pregătit ceva de mâncare; mănâncă, taică, şi odihneşte-te până la ziuă ca-n sânul lui Avram!

I-am urmat sfatul şi, după ce am cinat cu mare poftă, am adormit foarte repede pe duşumeaua goală, ostenit trupeşte şi sufleteşte.