Capitolul VI Răscoala lui Pugaciov

Deschideţi-vă urechile bine, flăcăi,
Şi ascultaţi ce povestesc bătrânii.

Cântec

Înainte de a trece la descrierea întâmplărilor ciudate la care am fost martor, trebuie să spun câteva cuvinte despre starea guberniei Orenburgului la sfârşitul anului 1773.

Gubernia asta mare şi bogată era locuită de o mulţime de neamuri pe jumătate sălbatice, care recunoscuseră nu demult stăpânirea ţarilor ruşi. Se răsculau mereu; nu erau deprinşi cu legile şi cu viaţa civică; cruzimea şi firea lor nestatornică cereau din partea conducerii multă supraveghere pentru a-i putea stăpâni. Fortăreţele erau construite în locuri potrivite, cu populaţie compusă mai cu seamă din cazaci, vechii stăpânitori ai malurilor Iaikului. Dar cazacii de pe Iaik, în loc să păstreze liniştea şi ordinea ţinutului, se răzvrătiseră şi ei de la o vreme şi erau primejdioşi pentru cârmuire.

În anul 1772 s-a petrecut o răscoală în principalul lor orăşel, din pricina măsurilor drastice luate de generalul-maior Traubenberg, pentru a aduce armata la supunerea cuvenită. Rezultatul a fost omorârea barbară a lui Traubenberg, schimbarea arbitrară a conducerii şi, în sfârşit, potolirea revoltei prin foc de mitralii şi pedepse grele. Acestea se întâmplaseră cu câtva timp înainte de sosirea mea în fortăreaţa Belogorskaia. Acum totul era liniştit sau cel puţin părea aşa; conducerea se încrezuse prea uşor în falsa pocăinţă a viclenilor răsculaţi, dar ei îşi mocneau ura, aşteptând momentul prielnic pentru a isca o nouă răscoală. Mă reîntorc la povestirea mea.

Într-o seară (asta era pe la începutul lui octombrie 1773), stam singur acasă, ascultând vuietul vântului de toamnă, şi mă uitam pe fereastră cum aleargă norii în preajma lunii. Am fost chemat la comandant. M-am dus îndată. Erau acolo Şvabrin, Ivan Ignatici şi uriadnicul cazacilor. Nu se aflau de faţă nici Vasilisa Egorovna, nici Maria Ivanovna. Comandantul mi-a dat mâna, cu o faţă îngrijorată. A închis uşa. I-a rugat să şadă pe toţi în afară de uriadnic, care sta în prag.

— Domnilor ofiţeri, am o veste importantă! Ne-a spus comandantul şi a scos o hârtie din buzunar. Ascultaţi ce scrie generalul. Şi-a pus ochelarii şi a citit următoarele:

„Domnului căpitan Mironov, comandant al fortăreţei Belogorskaia.

Confidenţial.

Prin aceasta vă anunţ că Emilian Pugaciov, cazacul de la Don şi instigatorul fugit de sub escortă, a avut neiertata îndrăzneală de a se da drept decedatul împărat Petru al III-lea; a adunat o bandă de răufăcători, a răsculat cazacii din satele de pe Iaik şi a cucerit şi distrus câteva fortăreţe, omorând şi jefuind pe unde a trecut. La primirea acesteia, domnule căpitan, vei lua imediat măsurile cuvenite pentru respingerea numitului răufăcător şi impostor, şi chiar pentru nimicirea lui, dacă va fi cu putinţă, în caz că se îndreaptă asupra fortăreţei încredinţate oblăduirii dumitale.”

— Vei lua măsurile cuvenite., a spus comandantul, scoţându-şi ochelarii şi strângând hârtia. Auzi! Uşor de spus. După cum se vede, răufăcătorul e puternic, în timp ce noi n-avem decât o sută treizeci de oameni, fără să-i punem la socoteală pe cazaci, pe cari nu ne putem bizui. Nu vreau să te jignesc, Maximâci (uriadnicul zâmbi). Dar n-avem încotro, domnilor ofiţeri! Fiţi disciplinaţi, puneţi santinele şi organizaţi posturi de veghe noaptea, iar în caz de atac, închideţi poarta şi scoateţi soldaţii. Tu, Maximâci, supraveghează-ţi aspru cazacii. Să se controleze tunul şi să fie bine curăţat. Mai mult ca toate, ţineţi lucrul acesta secret, pentru ca nimeni din fortăreaţă să nu afle înainte de vreme.

După aceste instrucţiuni, Ivan Kuzmici ne-a dat drumul. Am ieşit împreună cu Şvabrin, discutând despre cele auzite.

— Cum crezi că se va sfârşi asta? L-am întrebat.

— Dumnezeu ştie! A răspuns el. Vom vedea. Deocamdată nu văd nimic important. Dacă însă.

Şi a căzut pe gânduri, fluierând distrat o arie franţuzească.

Cu toate măsurile de precauţiune pe care le luasem, vestea apariţiei lui Pugaciov s-a răspândit în toată fortăreaţa. Ivan Kuzmici, cu toate că-şi respecta foarte mult nevasta, nu i-ar fi destăinuit pentru nimic în lume vreun secret în legătură cu serviciul. După ce-a primit scrisoarea generalului, a expediat-o cu multă iscusinţă pe Vasilisa Egorovna, spunându-i cum că părintele Gherasim ar fi primit de la Orenburg nişte noutăţi senzaţionale, pe care le ţine în mare taină.

Vasilisa Egorovna a vrut să plece numaidecât în ospeţie la preoteasă şi, în urma sfatului lui Ivan Kuzmici, a luat-o şi pe Maria Ivanovna, ca să nu-i fie urât singură.

Cum a rămas numai el stăpân în casă, Ivan Kuzmici a trimis îndată după noi, iar pe Palaşka a închis-o în cămară, să nu poată trage cu urechea la ceea ce aveam să vorbim.

Însă Vasilisa Egorovna, neputând scoate nimic de la preoteasă, s-a întors acasă şi a aflat că în lipsa ei Ivan Kuzmici avusese o consfătuire, în timpul căreia Palaşka fusese închisă în cămară; şi-a dat repede seama că a fost păcălită de bărbatu-său şi a început să-l descoasă. Ivan Kuzmici însă era pregătit să facă faţă atacului. I-a răspuns calm şi fără cea mai mică şovăială curioasei tovarăşe de viaţă:

— Auzi, măicuţă! Babelor din sat le-a trăsnit prin minte să facă focul cu paie şi se poate întâmpla o nenorocire! De aceea am dat ordin aspru ca pe viitor să se facă focul numai cu vreascuri şi cu copacii doborâţi de furtună.

— Dacă-i aşa, pentru ce-a trebuit s-o închizi pe Palaşka? A întrebat ea. De ce a stat biata fată în cămară până la întoarcerea noastră?

Ivan Kuzmici nu se aştepta la întrebarea asta; încurcat, mormăi ceva fără şir. Vasilisa Egorovna i-a simţit minciuna, dar, ştiind că nu va putea scoate de la el nimic, a întrerupt vorba şi a început să grăiască despre deosebitul meşteşug al Akulinei Pamilovna la muratul castraveţilor. Nu putu dormi toată noaptea, chinuindu-se să ghicească ce mare secret o fi în capul bărbatului ei, încât nici ea nu trebuie să ştie.

A doua zi, pe când se întorcea de la biserică, l-a văzut pe Ivan Ignatici scoţând din tun cârpe, pietricele, surcele, arşice şi tot felul de gunoaie băgate acolo de copii. „Ce-or fi însemnând pregătirile astea militare? S-a întrebat căpităneasa. Oare nu s-aşteaptă cumva vreun atac al kirghizilor? Nu cumva Kuzmici îmi ascunde astfel de fleacuri?” L-a strigat pe Ivan Ignatici, hotărâtă să afle de la dânsul secretul care-i chinuia femeiasca nerăbdare de a afla.

Întâi i-a făcut lui Ivan Ignatici câteva observaţii referitoare la gospodărie, ca un judecător de instrucţie care-şi începe cercetările cu vorbe ocolite pentru a risipi bănuiala; apoi, făcând o mică pauză, a oftat adânc şi a continuat, clătinând din cap:

— Doamne, Dumnezeul meu! Ai auzit ce veşti! Ce va ieşi din asta?

— Măicuţă, i-a răspuns Ivan Ignatici, Dumnezeu e milostiv, soldaţi avem destui, pulbere destulă, tunul l-am curăţat. Poate că-l vom respinge pe Pugaciov. Mare-i Dumnezeu, nu ne lasă el!

— Ce fel de om e Pugaciov ăsta? A întrebat nevasta comandantului.

Atunci, înţelegând că a vorbit prea mult, Ivan Ignatici şi-a muşcat limba. Dar era prea târziu. Vasilisa Egorovna l-a făcut să spună totul, dându-i cuvântul că nu va mai afla nimeni.

Într-adevăr, şi-a ţinut făgăduiala, n-a spus nici un cuvânt nimănui, decât doar preotesei, şi nu de alta, dar ca să nu-i ia răufăcătorii vaca de pe câmp.

Curând, toată lumea vorbea de Pugaciov. Părerile erau diferite. Comandantul a trimis uriadnicul să afle ce se-ntâmplă prin satele şi fortăreţele din jur. Când s-a întors, după două zile, acesta a raportat că a văzut în câmp, la o depărtare de şaizeci de verse de fortăreaţă, o mulţime de focuri şi că a aflat de la başkiri că se apropie o armată de-o putere nemaivăzută. În sfârşit, nu putea spune nimic precis, fiindcă se temuse să meargă mai departe.

Printre cazacii din fortăreaţă era o frământare neobişnuită; se strângeau grămadă pe toate uliţele, vorbeau în şoaptă şi, îndată ce se apropia vreun dragon sau alt soldat din garnizoană, se împrăştiau. Au fost trimise la ei iscoade. Iulai, un calmuc botezat, a adus comandantului informaţii preţioase. După Iulai, informaţiile uriadnicului erau false; după ce s-a întors, vicleanul cazac a spus tovarăşilor lui că a fost la răsculaţi şi că s-a prezentat chiar conducătorului acestora, care i-a dat voie să-i sărute mâna şi a stat mult de vorbă cu dânsul.

Comandantul a pus de îndată uriadnicul sub pază, numindu-l pe Iulai în locul lui. Noutatea asta a fost primită de cazaci cu vădită nemulţumire. Protestau cu glas tare, şi Ivan Ignatici, executorul ordinelor comandantului, i-a auzit spunând:

— Ţi-om arăta noi, şobolan de garnizoană!

Comandantul a vrut să-l cerceteze pe arestat în aceeaşi zi, dar el a fugit de sub pază, pesemne cu ajutorul tovarăşilor săi.

Noua întâmplare a mărit şi mai tare îngrijorarea comandantului.

Un başkir a fost prins răspândind manifeste aţâţătoare. Cu acest prilej, căpitanul a vrut să strângă din nou ofiţerii şi căuta un pretext ca s-o poată îndepărta pe Vasilisa Egorovna. Om sincer şi lipsit de viclenie, Ivan Kuzmici n-a găsit alt mijloc decât tot cel întrebuinţat înainte. I-a spus, tuşind încurcat:

— Auzi tu, Vasilisa Egorovna. se zice că părintele Gherasim a primit de la oraş.

— Lasă minciunile, Ivan Kuzmici! L-a întrerupt ea. Ştiu. Vrei să faci adunare şi să discuţi despre Emelian Pugaciov în lipsa mea, dar n-ai să mă mai păcăleşti!

Ivan Kuzmici şi-a holbat ochii:

— Ei, măicuţă, dacă ştii, atunci poftim, rămâi! Vom vorbi şi faţă de tine.

— Asta-i, tăicuţă, a răspuns ea; n-ai să mă duci de nas tocmai tu. Trimite după ofiţeri!

Ne-am adunat din nou. Ivan Kuzmici ne-a citit în prezenţa nevestei lui proclamaţia lui Pugaciov, scrisă pesemne de vreun cazac cu foarte puţină ştiinţă de carte. Răzvrătitul îşi arăta hotărârea de a ne ataca fortăreaţa cât de curând; chema cazacii şi soldaţii să se alipească bandei lui, iar comandanţilor le cerea să nu se opună, căci altfel îi va omorî.

Proclamaţia era scrisă în termeni grosolani, dar tari, spre a speria minţile unor oameni simpli.

— Ce pungaş! A strigat nevasta comandantului. Uite ce îndrăzneşte să ne propună! Să-i ieşim înainte, şi să-i depunem steagurile la picioare! Ei! Neam de câine! Oare nu ştie că suntem de patruzeci de ani aici, la datorie, şi că, slavă Domnului, am văzut multe? Nu cumva s-au şi găsit comandanţi care s-asculte de acest tâlhar?

— N-ar trebui să fie aşa, a răspuns Ivan Kuzmici, dar s-aude că răufăcătorul a şi pus stăpânire pe multe fortăreţe.

— După cât se vede, e într-adevăr puternic! A remarcat Şva-brin.

— Îndată îi vom afla adevărata putere! A rostit comandantul. Vasilisa Egorovna, dă-mi cheia de la hambar; Ivan Ignatici, adă başkirul şi porunceşte-i lui Iulai s-aducă cnuturile.

— Stai, Ivan Kuzmici! A rostit nevastă-sa sculându-se. Dă-mi voie s-o trimit undeva pe Maşa, să nu se sperie când va auzi strigăte. Şi nici mie, drept să vă spun, nu-mi prea place să iau parte la cercetări! Cu bine.

În vechime, schingiuirea era un obicei atât de înrădăcinat în justele, încât ucazul binefăcător care a desfiinţat-o a rămas multă vreme fără nici un efect.

Pe atunci se credea că era neapărat nevoie să-ţi recunoşti vina, pentru a fi socotit vinovat; idee cu totul lipsită de temei şi potrivnică principiilor juridice elementare! Căci dacă tăgada acuzatului nu dovedeşte nevinovăţia, cu atât mai puţin mărturisirea lui nu poate fi luată drept dovadă a vinovăţiei.

Chiar şi azi mi se întâmplă s-aud judecători bătrâni regretând părăsirea acestui obicei barbar.

În vremurile de-atunci nimeni nu se îndoia de trebuinţa caznelor; nici judecătorii, nici împricinaţii. Astfel că ordinul comandantului nu ne-a surprins şi nu ne-a tulburat pe niciunul. Ivan Ignatici se duse s-aducă başkirul închis în hambar la soţia comandantului, sub cheie; după câteva minute, arestatul se şi afla în tindă. Comandantul a poruncit să fie adus înaintea lui.

Başkirul a trecut cu greu pragul, căci un picior îi era prins în butuc; şi-a scos căciula înaltă de pe cap şi a rămas la uşă. L-am privit şi m-am cutremurat. Nu-l voi uita niciodată pe omul acela! Arăta ca de şaptezeci de ani. N-avea nici nas, nici urechi; capul îi era ras; în loc de barbă, câteva fire de păr cărunt; era mic de statură, slab, gheboşat. Numai ochii înguşti îi ardeau ca focul.

— Ehei! A rostit comandantul, recunoscându-l după acele semne grozave că era unul din răsculaţii pedepsiţi în 1741{6}. După câte văd, eşti lup bătrân şi-ai mai fost la noi în capcană. Se vede că nu te răscoli pentru prima dată, dacă ţi-i căpăţâna atât de bine geluită! Vino mai aproape şi spune-mi cine te-a trimis!

Bătrânul başkir tăcea, uitându-se la comandant cu un aer lipsit de orice expresie.

— Ce taci? A continuat Ivan Kuzmici. Poate nu pricepi ruseşte, prostule? Iulai, întreabă-l pe limba voastră cine l-a trimis la noi în fortăreaţă!

Iulai a repetat întrebarea comandantului în limba tătărească. Başkirul însă nu scotea o vorbă, uitându-se la comandant cu aceeaşi privire de mai înainte.

— Iacşî {7}, a rostit comandantul. Ai să vorbeşti îndată! Băieţi, scoateţi-i halatul acesta vărgat şi caraghios! Trageţi-i peste spinare câteva! Vezi să-i tragi bine, Iulai!

Doi invalizi l-au dezbrăcat pe başkir. Faţa nenorocitului s-a neliniştit. Se uita în toate părţile, ca un pui de sălbăticiune încolţit de copii. Când un invalid l-a apucat de mâini şi l-a aburcat în spinare, şi când Iulai a luat biciul şi i-a făcut vânt, başkirul a gemut cu glas slab şi rugător; a dat din cap şi a deschis gura, şi atunci am văzut cum, în loc de limbă, i se mişca un ciot scurt.

Când mi-aduc aminte că aceste lucruri s-au petrecut în veacul meu şi că am ajuns şi eu să trăiesc sub blânda domnie a împăratului Alexandru, nu pot să nu mă mir de iuţeala cu care s-au răspândit cultura şi legile umane!

— Tinere! Când îţi vor cădea în mână aceste rânduri, adu-ţi aminte că prefacerile cele mai bune şi mai trainice vin din îmblânzirea moravurilor, fără zguduiri violente!

Am rămas cu toţii uimiţi.

— Ei! A spus comandantul. După câte văd, n-o să aflăm de la el nimic! Iulai, du-l la loc în hambar! Noi, însă, domnilor, mai avem de grăit.

Abia începusem să discutăm situaţia în care ne găseam, când Vasilisa Egorovna a venit într-un suflet, cu o faţă peste măsură de îngrijorată.

— Ce-i cu tine? A întrebat mirat comandantul.

— E rău, tăicuţă! Nijneoziornaia a fost cucerită azi-dimineaţă. Un argat de-al părintelui Gherasim s-a întors de acolo chiar acum. A văzut cu ochii lui cum a fost cucerită. Comandantul şi ofiţerii au fost spânzuraţi! Toţi soldaţii luaţi prizonieri. Curând, răufăcătorii vor fi aici!

Neaşteptata veste m-a zguduit peste măsură. Comandantul fortăreţei Nijneoziornaia era un ofiţer tânăr, liniştit şi modest, şi-l cunoşteam. Cu vreo două luni înainte trecuse cu tânăra lui soţie dinspre Orenburg şi se oprise la Ivan Kuzmici. Fortăreaţa Nijneoziornaia se găsea la vreo 25 verste de fortăreaţa noastră. Din clipă în clipă ne puteam aştepta la atacul lui Pugaciov. Am întrezărit soarta Mariei Ivanovna şi mi s-a strâns inima.

— Ascultă, Ivan Kuzmici! I-am spus comandantului. Datoria noastră e să apărăm fortăreaţa până la cea din urmă suflare. Despre asta nu încape vorbă! Însă trebuie să punem femeile la adăpost. Trimiteţi-le la Orenburg, dacă drumul mai e liber, sau într-o fortăreaţă mai depărtată şi mai sigură, unde n-ar putea ajunge răufăcătorii.

Ivan Kuzmici s-a întors spre nevastă-sa.

— Auzi, măicuţă?! Într-adevăr, n-ar fi bine să vă trimit undeva mai departe, până ce ne-om răfui cu răsculaţii?

— Ce prostie! A răspuns nevasta comandantului. Se află undeva vreo fortăreaţă unde să nu ajungă gloanţele? De ce ar fi Belogorskaia mai puţin sigură ca altele? Slavă Domnului, locuim în ea de douăzeci şi doi de ani! Am văzut şi başkiri, şi kirghizi! Are să-i reziste şi lui Pugaciov!

— Bine, măicuţă! Poftim, rămâi, dacă ai încredere în fortăreaţa noastră! Dar ce să facem cu Maşa? Bine-ar fi dacă vom putea rezista sau dacă vom primi întăriri! Dar dacă răufăcătorii vor lua fortăreaţa?

— Atunci.

Aici Vasilisa Egorovna s-a bâlbâit şi a tăcut grozav de tulburată.

— Nu, Vasilisa Egorovna, a continuat comandantul, băgând de seamă că vorbele lui îşi ating ţinta, poate pentru întâia dată în viaţă. Maşa nu trebuie să rămână aici. O trimitem la naşa ei, în Orenburg; acolo se află oaste şi tunuri destule, iar zidurile sunt de piatră. Te sfătuiesc să te duci cu dânsa. Dacă iau fortăreaţa, ai vedea ce ţi s-ar întâmpla, cu toate că eşti bătrână.

— Bine., a rostit nevasta comandantului, aşa să fie. O trimitem pe Maşa. Pe mine însă degeaba mă rogi. Nu mă duc. Nu mă despart eu de tine la bătrâneţe, să-mi caut mormânt singuratic printre străini. Împreună am trăit, împreună să murim!

— Fie şi aşa! Hai, n-avem timp de stat! Du-te şi pregăteşte-o pe Maşa! O s-o trimitem mâine dis-de-dimineaţă cu câţiva oameni de pază, cu toate că nu prea avem oameni. Unde-i Maşa?

— La Akulina Pamfilovna! I s-a făcut rău când a auzit că a căzut Nijneoziornaia. Mă tem să nu se îmbolnăvească. Doamne, Dumnezeule, ce zile trăim!

Vasilisa Egorovna s-a dus să-şi pregătească fata de drum. Discuţia a continuat. Însă eu nu mai luam parte la ea şi nici nu mai auzeam ce se vorbeşte.

Maria Ivanovna a venit la cină palidă şi plânsă. Am mâncat în tăcere, ne-am ridicat de la masă mai devreme ca de obicei, ne-am luat rămas bun de la întreaga familie şi ne-am dus pe la casele noastre. Mi-am lăsat înadins spada şi m-am întors să mi-o iau, presimţind că voi găsi-o pe Maria Ivanovna singură. Într-adevăr, ea m-a întâmpinat în prag şi mi-a dat-o.

— Rămâi cu bine, Piotr Andreici! Mi-a spus lăcrimând. Pe mine mă trimit la Orenburg. Rămâi sănătos şi fii fericit! Poate va da Dumnezeu să ne revedem! Dacă nu.

A izbucnit în hohote de plâns. Am îmbrăţişat-o.

— Adio, îngerul meu! Adio, draga mea! Mult dorita mea! Orice mi s-ar întâmpla, să ştii că ultimul meu gând şi ultima mea rugăciune vor fi pentru tine!

Maşa plângea în hohote, lipindu-mi-se de piept. Am sărutat-o fierbinte şi am ieşit repede din odaie.