Capitolul X Asediul oraşului

Ţintindu-şi ochii lui de vultur, crunţi,
Pândea oraşul peste văi şi munţi.
Şi-apoi cu tunurile, pe ascuns,
Până sub ziduri a ajuns.

Heraskov

Apropiindu-mă de Orenburg, am văzut o mulţime de ocnaşi cu capetele rase şi cu feţele stâlcite de cleştele călăului. Lucrau lângă fortificaţii, sub paza invalizilor din garnizoană. Unii cărau cu căruţele gunoiul de prin şanţuri, alţii săpau pământul cu hârleţele; sus, pe val, zidarii cărau cărămizi şi reparau zidul oraşului.

Santinelele de la poartă ne-au oprit, cerându-ne actele de identitate. Cum a auzit că vin din fortăreaţa Belogorskaia, sergentul m-a dus de-a dreptul la locuinţa generalului.

Generalul era în grădină; cerceta merii dezgoliţi de vântul toamnei şi îi învelea cu grijă în paie călduroase, cu ajutorul unui grădinar bătrân. Faţa lui arăta linişte, sănătate, bunătate.

Când m-a văzut, s-a bucurat şi a început să mă întrebe despre groaznicele întâmplări la care fusesem martor. I-am povestit totul. Bătrânul m-a ascultat cu atenţie, tăind nişte crenguţe uscate.

— Bietul Mironov! A spus el după ce mi-am sfârşit trista istorisire. Păcat de dânsul! Era ofiţer bun, iar madame Mironova era o femeie bună şi mare meşteră în ciuperci murate! Dar ce-i cu Maşa, fata căpitanului?

I-am răspuns că a rămas în fortăreaţă, în grija preotesei.

— Vai, vai, vai! Asta-i rău! Asta-i foarte rău! Nu te poţi baza pe disciplina bandiţilor! Ce se va întâmpla cu biata fată?

Am răspuns că până la fortăreaţa Belogorskaia nu-i departe şi că excelenţa-sa nu va întârzia probabil să trimită armată pentru eliberarea bieţilor ei locuitori. Generalul a clătinat din cap a îndoială.

— Vom vedea. Vom vedea. Despre asta mai avem timp să vorbim. Te rog, pofteşte să luăm un pahar de ceai. Astăzi, va fi la mine un consiliu militar. Ne vei putea da informaţii precise despre nemernicul de Pugaciov şi oastea lui. Deocamdată, du-te şi te odihneşte!

M-am dus la locuinţa care-mi fusese dată, unde Savelici se şi apucase de trebăluit; aşteptam cu nerăbdare ora fixată. Cititorul îşi poate lesne închipui că n-am întârziat să mă prezint la acest consiliu, care trebuia să aibă atâta influenţă asupra soartei mele. La ora indicată eram la general.

Îmi aduc aminte că se mai afla acolo unul dintre slujbaşii oraşului, directorul vămii, un bătrân gras şi rumen la faţă, îmbrăcat într-un caftan de brocart. A început să mă întrebe despre soarta lui Ivan Kuzmici, pe care-l numea „cumătru”, şi-mi întrerupea adeseori povestirea cu întrebări complementare şi cu observaţii moralizatoare, care, dacă nu dovedeau că are cunoştinţe militare, arătau cel puţin o agerime a minţii şi o inteligenţă înnăscută.

Între timp, au sosit şi ceilalţi invitaţi. În afară de general, printre ei nu se afla nici un miliar. După ce s-au aşezat toţi şi s-a servit ceaiul, generalul a expus extrem de clar şi de amănunţit cum stăteau lucrurile.

— Acum, domnilor, a continuat el, trebuie să hotărâm cum să acţionăm împotriva răsculaţilor ofensiv sau defensiv? Amândouă aceste tactici au şi avantaje şi dezavantaje. Acţiunea ofensivă dă mai multă nădejde în distrugerea rapidă a inamicului, iar cea defensivă este mai sigură şi mai lipsită de pericole. Să începem prin a cere părerile, în ordinea firească, legală, începând cu cei mai mici în grad. Domnule sublocotenent, a spus adresându-mi-se, pofteşte şi spune-ne părerea dumitale.

M-am ridicat şi l-am descris pe scurt pe Pugaciov şi pe cei din banda lui, susţinând hotărât că impostorul n-ar putea rezista unui atac din partea unei armate regulate.

Părerea mi-a fost primită de slujbaşi cu vădită nemulţumire. Au luat-o drept nesocotinţă şi îndrăzneală tinerească. S-a ridicat chiar un murmur şi am desluşit cuvântul „mucos”, rostit de către cineva cu jumătate glas. Generalul mi s-a adresat zâmbind:

— Domnule sublocotenent, într-un consiliu militar cele dintâi păreri sunt, de obicei, pentru o acţiune ofensivă. E în ordinea lucrurilor. Să ascultăm acum şi celelalte păreri. Domnule consilier de colegiu, vă rog.

Bătrânelul cu caftan strălucitor şi-a terminat în grabă a treia ceaşcă de ceai, la care adăugase rom din belşug, şi s-a adresat generalului:

— Eu cred, excelenţă, că nu trebuie să acţionăm nici ofensiv, nici defensiv!

— Cum asta, domnule consilier? A ripostat generalul foarte mirat. Alte metode tactice în afară de ofensivă şi defensivă. Nu sunt prevăzute…

— Mai există şi altă metodă, excelenţă, cea de mituire!

— E-he-he! Părerea dumneavoastră e foarte înţeleaptă! Metoda asta o admite tactica! Ne vom folosi de sfatul dumneavoastră! Se poate pune pe capul nemernicului preţul de şaptezeci sau chiar o sută de ruble. Din fondurile secrete!

— Şi-atunci, l-a întrerupt directorul vămii, să fiu eu berbec kirghiz şi nu consilier de colegiu, dacă hoţii ăştia nu ni-l vor preda pe atamanul lor, legat de mâini şi de picioare!

— Ne-om mai gândi şi-om mai vorbi despre asta, a spus generalul. Pentru orice eventualitate însă trebuie să luăm măsuri de ordin militar! Domnilor, daţi-vă părerea în ordinea stabilită de lege.

Toate părerile au fost împotriva părerii mele.

Toţi slujbaşii au răspuns că armata nu e sigură, că succesul e îndoielnic, că trebuie să fim prudenţi. Socoteau că-i mai cuminte să stai sub ocrotirea tunurilor, în dosul puternicelor întărituri de piatră, decât să-ţi încerci norocul cu armele, în câmp deschis.

La urmă, după ce-a ascultat toate părerile, generalul şi-a scuturat scrumul din lulea şi a rostit următoarea cuvântare:

— Domnii mei, trebuie să vă anunţ că sunt cu totul de părerea domnului sublocotenent, pentru că părerea dumnealui se bazează pe toate regulile unei tactici sănătoase. Mişcarea de atac e aproape întotdeauna de preferat mişcării de apărare.

Aici, generalul s-a oprit să-şi umple luleaua. Amorul propriu îmi era satisfăcut cu totul.

M-am uitat de sus la slujbaşii care şopteau între dânşii, dând semne de nemulţumire şi nelinişte.

— Dar, domnii mei, a continuat generalul, scoţând pe gură un nor gros de fum, o dată cu un oftat adânc, nu îndrăznesc să-mi iau această mare răspundere, când e vorba de siguranţa provinciilor ce mi s-au încredinţat de către măria-sa, milostiva împărăteasă! Astfel că mă unesc cu majoritatea părerilor care au hotărât că e mai înţelept şi mai fără pericol să aşteptam asediul înăuntrul oraşului, iar orice atac inamic îl vom respinge cu artileria şi, de se va putea, prin contraatacuri.

Acum slujbaşii, la rândul lor, m-au privit ironic. Consiliul a luat sfârşit. N-am putut să nu regret slăbiciunea respectabilului ostaş, care, împotriva convingerilor lui, s-a decis să îmbrăţişeze părerea unor oameni fără pricepere şi fără experienţă.

La câteva zile după acest remarcabil consiliu, am aflat că Pugaciov îşi ţinea făgăduiala şi se apropia de Orenburg.

De pe zidurile oraşului am văzut armata răsculaţilor al căror număr părea că s-a înzecit de la ultimul atac la care fusesem martor. Acum aveau şi artilerie, capturată din micile fortăreţe cucerite. Amintindu-mi de hotărârea luată în consiliu, prevedeam că voi rămâne vreme îndelungată închis între zidurile Orenburgului, şi numai că nu plângeam de ciudă. Nu voi descrie asediul Orenburgului, nu-şi are locul în nişte însemnări de familie; asta cade în sarcina istoriei. Voi spune pe scurt că acest asediu a fost dezastruos, căci, din pricina lipsei de prudenţă a conducătorilor, locuitorii au trecut prin foame şi prin multe nenorociri. E uşor de înţeles că viaţa în Orenburg era acum de nesuferit. Toţi aşteptau cu tristeţe hotărârea soartei. Toţi se văitau de scumpete, care ajunsese într-adevăr îngrozitoare. Locuitorii se deprinseseră cu ghiulelele care le cădeau prin ogrăzi; nici chiar atacurile lui Pugaciov nu mai trezeau interesul general. Eu muream de urât. Timpul trecea. Scrisori din fortăreaţa Belogorskaia nu puteam primi, căci toate drumurile erau tăiate. Nu mai puteam răbda să stau despărţit de Maria Ivanovna. Mă chinuiam că nu ştiam nimic de soarta ei. Singura mea distracţie erau atacurile de cavalerie. Datorită lui Pugaciov, aveam un cal bun, cu care împărţeam puţina hrană de care dispuneam şi cu care ieşeam în fiecare zi din oraş, să mă lupt cu călăreţii uzurpatorului. În aceste lupte de hărţuiala succesul era de obicei de partea nelegiuiţilor, care erau sătui, beţi şi călăii pe cai buni. Cavaleria noastră sleită nu-i putea doborî. Câteodată ieşea la atac şi flămânda noastră infanterie, însă troienele mari o împiedicau să se mişte cu succes împotriva călăreţilor risipiţi. Artileria bubuia fără rost, din înălţimea valului, dar nu putea fi scoasă în câmp, deoarece caii erau istoviţi. Acesta era aspectul acţiunilor noastre militare! Iată ce numeau slujbaşii Orenburgului prudenţă şi cuminţenie!

O dată, când am izbutit să risipim un grup destul de numeros, am ajuns un cazac rămas în urma tovarăşilor şi, în clipa când să-l pălesc cu sabia turcească, el şi-a scos căciula şi a strigat:

— Bună ziua, Piotr Andreici! Cum o mai duceţi dumneavoastră?

L-am privit şi l-am recunoscut: era uriadnicul nostru. M-am bucurat grozav.

— Bună ziua, Maximâci! I-am răspuns. Ai plecat de mult din Belogorskaia?

— Nu de mult, Piotr Andreici. Chiar ieri. Am şi o scrisoare pentru dumneata!

— Unde-i? Am strigat eu, aprinzându-mă la faţă.

— La mine! A răspuns Maximâci, băgându-şi mâna-n sân. I-am făgăduit Palaşei că voi face totul spre a ţi-o da.

Mi-a dat o hârtiuţă păturită şi a fugit îndată. Am desfăcut-o, peste măsură de mişcat, şi am citit cele ce urmează:

„Cu voia lui Dumnezeu, i-am pierdut deodată şi pe mama şi pe tata şi n-am pe lume nici rude şi nici ocrotitori. Apelez la dumneata, ştiind că totdeauna mi-ai dorit binele şi eşti gata să ajuţi pe oricine. Mă rog lui Dumnezeu ca această scrisoare să ajungă la dumneata. Maximâci a făgăduit că o să ţi-o aducă. Palaşa mi-a spus de asemeni că Maximâci te vede deseori de la distanţă, în timpul contraatacurilor, că nu te păzeşti deloc şi nu te gândeşti la acei care cu lacrimi în ochi se roagă neîncetat lui Dumnezeu să te ocrotească! Am fost bolnavă mult timp. Când m-am însănătoşit, Alexei Ivanovici, care a luat comanda în locul răposatului meu tată, l-a silit pe părintele Gherasim să mă predea lui, ameninţându-l că-l va spune lui Pugaciov. Stau în casa noastră sub pază; Alexei Ivanovici mă forţează să mă mărit cu dânsul. Spune că mi-a salvat viaţa, acoperind minciuna Akulinei Pamfilovna, care a spus nelegiuiţilor că-i sunt nepoată. Mi-ar fi mai uşor să mor, decât să devin soţia unui om ca Alexei Ivanovici. Se poartă cu mine foarte brutal şi mă ameninţă că, dacă nu mă răzgândesc şi nu primesc, mă va duce în tabără la nelegiuitul acela şi voi avea aceeaşi soartă ca şi Lisaveta Harlova {10}. L-am rugat să-mi dea vreme să mă gândesc. A consimţit s-aştepte trei zile. Dar dacă după trei zile nu mă hotărăsc, să nu mai nădăjduiesc a fi cruţată. Dragă Piotr Andreici! Singur dumneata îmi eşti apărător; scapă-mă, nenorocita de mine! Roagă pe general şi pe toţi comandanţii să trimită mai repede ajutoare, şi vino şi dumneata, dacă ţi-i cu putinţă. Rămân a dumitale nenorocită şi supusă orfană, Maria Mironova.”

Numai că n-am înnebunit citind scrisoarea asta. Am început să galopez spre oraş, dând pinteni fără milă bietului meu cal. Mă gândeam ce-aş putea născoci pentru salvarea sărmanei fete, dar n-am putut găsi nimic. Ajuns în oraş, m-am dus de-a dreptul la general şi am intrat la el valvârtej. Tocmai se plimba de colo-colo prin încăpere, trăgând din luleaua de spumă de mare. Cum m-a văzut, s-a oprit. Probabil că l-a mirat înfăţişarea mea, căci m-a întrebat cu grijă de ce am venit aşa, în fugă.

— Excelenţă, i-am spus, vin la dumneavoastră ca la tatăl meu şi, pentru Dumnezeu, nu-mi refuzaţi cererea! E vorba de fericirea întregii mele vieţi!

— Ce-i, taică? M-a întrebat mirat bătrânul. Ce pot face pentru tine? Spune.

— Excelenţavoastră, daţi ordin să mi se dea o companie de soldaţi şi cincizeci de cazaci şi îngăduiţi-mi să eliberez fortăreaţa Belogorskaia.

Generalul m-a privit fix, crezând că probabil am înnebunit (şi aproape că nu se înşela!).

— Cum asta, să eliberezi fortăreaţa Belogorskaia? A rostit el, în sfârşit.

— Garantez pentru succes! I-am spus eu, înflăcărat. Vă rog numai să-mi daţi voie.

— Nu, tinere! A clătinat din cap. La o depărtare aşa de mare, inamicului îi va fi mai uşor să-ţi taie comunicaţia cu principalul punct strategic şi să repurteze asupra voastră o victorie definitivă. Tăierea comunicaţiilor.

M-am speriat, văzându-l că se pierde în consideraţiuni strategice, şi m-am grăbit să-l întrerup.

— Fata căpitanului Mironov, i-am spus eu, scrie şi-mi cere ajutor! Şvabrin o sileşte să-l ia de soţ.

— Ce vorbeşti? O, acest Şvabrin e un mare Schelm {11}. Dacă îmi va cădea în mâini, am să poruncesc să fie judecat în douăzeci şi patru de ore şi o să-l împuşcăm pe parapetul fortăreţei. Deocamdată însă trebuie s-avem răbdare.

— Răbdare? Am strigat eu scos din sărite. Dar între timp el se va însura cu Maria Ivanovna.

— O! A ripostat generalul. Asta nu-i chiar o nenorocire! Deocamdată, ar fi bine să fie soţia lui Şvabrin; el o poate protegui, iar după ce-l vom executa, va da Dumnezeu şi se vor găsi şi peţitori. Văduvele frumoase nu rămân fete; adică, vreau să spun că văduvele se mărită mai repede decât fetele.

— Mai curând sunt gata să mor, am răspuns eu turbat de mânie, decât să i-o las lui Şvabrin!

— Ei, ei! A exclamat bătrânul. Acum înţeleg; după câte văd, te-ai îndrăgostit de Maria Ivanovna! Asta-i altă socoteală, sărmanul meu băiat! Totuşi, nu-ţi pot da o companie şi cincizeci de cazaci. N-ar fi o expediţie înţeleaptă şi nu-mi pot lua răspunderea.

Am plecat capul şi m-a cuprins deznădejdea. Deodată m-a fulgerat un gând. Ce gând anume, cititorii vor afla în capitolul ce urmează, după cum spuneau vechii romancieri.