Capitolul XI În slobozia răsculaţilor

Sătul fiind, leul cumplit,
Pe labe în bârlogu-i stând
M-a întrebat cu glasul blând:
— La mine pentru ce-ai venit?”

A. Sumarokov

Am plecat de la general, grăbindu-mă spre casă. Savelici m-a întâmpinat cu dojenile-i obişnuite.

— La ce bun, boierule, să te răfuieşti cu nişte tâlhari beţi! Treabă de boier e asta? Mai ştii, ceasul rău: poţi să te prăpădeşti aşa, pentru nimica. Înţeleg de-ar fi să te baţi împotriva turcului ori a şvedului, dar aşa! Ţi-i şi ruşine să spui împotriva cui.

I-am retezat vorba, întrebându-l câţi bani mai avem.

— Avem de ajuns. A răspuns el cu o faţă mulţumită. Oricât au scotocit pungaşii, am izbutit totuşi să-i ascund.

După aceea a scos din buzunar o pungă lunguiaţă, împletită, plină cu bani de argint.

— Ei, Savelici, dă-mi jumătate din ei. Restul ia-ţi-i. Mă duc la fortăreaţa Belogorskaia.

— Taică, Piotr Andreici! A rostit bunul bătrân, cu glasul tremurând. Teme-te de Dumnezeu! Cum ai să pleci la drum în timpurile de azi, când nu mai poţi trece pe nicăieri din cauza tâlharilor? Fie-ţi milă măcar de părinţii tăi, dacă nu ţi-i milă de tine! Unde te duci? Pentru ce? Mai aşteaptă; va veni armată şi-i va prinde pe pungaşi; după aceea te vei putea duce în patru vânturi! Dar hotărârea mea era nestrămutată.

— E prea târziu pentru vorbe. Trebuie să plec, nu se poate să nu plec. Nu fi mâhnit, Savelici! Dumnezeu e milostiv şi poate că ne-om mai vedea! Ia seama, nu te ruşina şi nu te zgârci; cumpără tot ce-ţi trebuie, oricât de scump ar fi. Banii aceştia ţi-i dăruiesc, iar dacă peste trei zile nu mă întorc.

— Ce tot spui, boierule?! M-a întrerupt Savelici. Să pleci singur? Asta să nu mi-o ceri nici în vis! Dacă eşti hotărât să pleci, să ştii că viu în urma ta, chiar pe jos, dar nu te părăsesc! Să rămân fără tine, după zidurile astea de piatră? Ce, am înnebunit? Fă ce vrei, boierule, dar fără tine nu rămân!

Ştiam că nu se putea discuta cu el şi i-am dat voie să se pregătească de drum. Peste jumătate de oră am încălecat pe calul meu cel bun, iar Savelici pe o gloabă slabă şi şchioapă, pe care un cetăţean i-o dăduse de pomană., neavând cu ce-o hrăni. Am ajuns la porţile oraşului. Santinelele ne-au dat drumul şi am plecat din Orenburg. Se însera. Drumul trecea prin slobozia Berda, unde se aşezase Pugaciov; drumul mare era troienit, dar pe toată câmpia se vedeau urme proaspete de copite.

Mergeam la trap întins. Savelici abia se ţinea după mine şi striga mereu:

— Mai încet, boierule! Pentru Dumnezeu, mai încet! Afurisita asta de gloabă nu se poate ţine de diavolul tău lung în picioare! Unde te grăbeşti? Înţeleg, dacă te-ai duce la o petrecere, dar aşa, când poţi să te pomeneşti cu o măciucă în cap. Piotr Andreici! Taică, Piotr Andreici! Nu te duce la pieire! Ah, Dumnezeule atotputernic! Se prăpădeşte copilul boierului!

Curând am zărit luminile din Berda. Am ajuns la nişte râpe care serveau sloboziei de întărituri naturale. Savelici nu mai isprăvea cu rugăminţile lui jalnice. Nădăjduiam să ocolesc cu bine Berda, când deodată, din întuneric, mi-au apărut drept în faţă cinci ţărani înarmaţi cu ciomege. Era o patrulă din tabăra lui Pugaciov. Au strigat la noi. Necunoscând parola, am vrut să trec pe lângă dânşii fără să spun nimic, dar ei m-au înconjurat şi unul mi-a apucat calul de dârlogi. Am tras sabia şi l-am lovit în cap; căciula l-a salvat însă; s-a clătinat şi a scăpat dârlogii din mâini. Ceilalţi au rupt-o de fugă, speriaţi. Folosindu-mă de acest moment, am dat pinteni calului şi-am plecat.

Întunericul nopţii care se lăsa m-ar fi putut feri de orice pericol, dar uitându-mă în urmă, am băgat de seamă că Savelici nu mai era cu mine. Bietul bătrân, cu calul lui şchiop, nu putuse scăpa de tâlhari. Ce era de făcut? După ce am aşteptat câteva minute şi m-am convins că a fost prins, am întors calul şi m-am dus să-l scap.

În timp ce mă apropiam de râpă, am auzit încă de departe zgomot, strigăte şi glasul lui Savelici. M-am grăbit şi m-am trezit din nou între străjile ţărăneşti care mă opriseră înainte cu câteva minute.

Savelici se afla printre ţărani. Îl doborâseră de pe cal şi se pregăteau să-l lege. Sosirea mea i-a umplut de bucurie; s-au repezit asupra mea, scoţând strigăte, şi într-o clipă m-au tras jos de pe cal. Unul dintre ei, care după înfăţişare părea a le fi şef, ne-a spus că vom fi duşi de îndată la împărat.

— Tătucul nostru, a adăugat el, e liber să poruncească dacă să vă spânzurăm chiar acum sau să aşteptăm până dimineaţă.

Nu m-am împotrivit deloc; Savelici mi-a urmat exemplul, şi străjile ne-au dus în triumf. Am trecut prin râpă şi am intrat în slobozie. La toate casele ardeau lumini. Pretutindeni era larmă şi se auzeau strigăte.

Am întâlnit multă lume pe uliţe, însă nimeni nu, m-a recunoscut prin întuneric că sunt ofiţer din Orenburg. Am fost dus într-o casă, la o răscruce; la poartă se aflau două tunuri şi câteva poloboace de vin.

— Iată şi palatul, a spus unul dintre ţăranii care ne prinseseră. Acum avem să raportăm despre voi.

Spunând acestea, a intrat în casă. M-am uitat la bătrânul Savelici. Îşi făcea cruce şi se ruga în şoaptă. Am aşteptat mult. În sfârşit, ţăranul s-a reîntors şi mi-â spus.

— Du-te. Tătucul nostru a dat poruncă să intre ofiţerul.

Am intrat în casă, sau în „palat”, cum îi spuneau ţăranii, încăperea era luminată cu două lumânări de seu; pereţii erau lipiţi cu hârtie aurită; între altele, în încăpere se mai aflau: laviţe, o masă, un spălător agăţat cu o sfoară, un şervet într-un cui, într-un colţ o furcă pentru cuptor, un blidar lat, plin cu oale de pământ, ca-n orice izbă. Pugaciov sta sub icoane, îmbrăcat într-un caftan roşu, cu căciulă înaltă, şi-şi luase o poză impunătoare cu mâinile în şolduri. Lângă dânsul se aflau câţiva dintre tovarăşii lui mai de seamă, a căror înfăţişare arăta un perfect respect. Era limpede că sosirea unui ofiţer din Orenburg le stârnise o curiozitate mare şi erau gata să mă primească cu solemnitate. Pugaciov m-a recunoscut de la prima vedere. Afectata gravitate a dispărut îndată.

— A. Înălţimea-ta., mi-a spus el vesel. Cum o mai duci? Pentru ce te-a adus Dumnezeu?

I-am răspuns că mă duceam după treburile mele şi că oamenii lui m-au oprit.

— Ce fel de treburi? M-a întrebat.

Nu ştiam ce să-i răspund. Gândind că nu vreau să vorbesc faţă de martori, porunci tovarăşilor săi să iasă. S-au supus cu toţii, în afară de doi, care nici nu s-au clintit.

— Faţă de ei poţi vorbi deschis, mi-a spus Pugaciov. De dânşii n-ascund nimic.

M-am uitat pieziş la oamenii de încredere ai pretinsului împărat. Unul din ei, un bătrânel slăbănog şi gârbov, cu o bărbuţă albă, nu avea nimic deosebit, în afară de o panglicuţă albastră, pe care-o purta pe deasupra sumanului de culoare gri. Dar pe celălalt tovarăş al lui nu-l voi uita niciodată. Era înalt, voinic, spătos, părea să aibă cam patruzeci şi cinci de ani. Barba roşcată, deasă, ochii de-un albastru cenuşiu, scânteietori, nasul fără nări, petele roşii de pe frunte şi de pe obraji dădeau feţei lui largi, semănată cu pistrui, o expresie pe care nu o pot descrie. Era îmbrăcat cu o cămaşă roşie, un halat kirghiz şi şalvari căzăceşti. Primul (după cum am aflat mai târziu) era caporalul dezertor Beloborodov, iar al doilea era Afânaşi Sokolov (zis şi Hlopuşa), un criminal deportat, care evadase pentru a treia oară din ocnele Siberiei.

Societatea în care mă aflam întâmplător, cu toate simţămintele care mă frământau, îmi aprinsese închipuirea puternic.

Pugaciov m-a readus la realitate, întrebându-mă:

— Spune-mi cu ce treabă ai plecat din Orenburg?

M-a fulgerat un gând ciudat: mi s-a părut că providenţa, care mă adusese pentru a doua oară în faţa lui, îmi dădea prilej să-mi îndeplinesc planul. Am hotărât deci să mă folosesc de moment şi, fără să mai chibzuiesc asupra hotărârii luate, am răspuns:

— Mă duceam la Belogorskaia să salvez o orfană obijduită!

Ochii lui Pugaciov au sclipit:

— Cine dintre oamenii mei îndrăzneşte să obijduiască o orfană? A strigat el. Fie chiar cu stea în frunte omul acela, dar de judecata mea tot nu va scăpa! Spune-mi, cine-i vinovatul?

Am răspuns:

— Vinovatul e Şvabrin! O ţine închisă pe fata pe care ai văzut-o bolnavă în casa preotesei, şi vrea să se însoare cu ea cu de-a sila.

— Îl voi învăţa eu minte pe Şvabrin! Rosti fioros Pugaciov. Va afla ce-nseamnă a fi samavolnic şi a obijdui norodul! Îl voi spânzura!

— Dă-mi voie să spun un cuvânt! A grăit Hlopuşa cu glas răguşit. Te-ai pripit să-l faci pe Şvabrin comandantul fortăreţei, iar acum te pripeşti să-l spânzuri. Ai jignit cazacii, punându-le ca şef un nobil; nu speria nobilii, aplicându-le pedeapsa capitală la primul denunţ!

— Nu trebuie nici să ai milă de ei, nici să le acorzi bunăvoinţa! A spus bătrânelul cu panglica albastră. Nu-i mare lucru să-l ucizi pe Şvabrin. Dar n-ar fi rău să-l cercetezi cum se cuvine pe domnul ofiţer. De ce a binevoit să vie aici? Dacă nu te recunoaşte de împărat, să nu vină să-ţi ceară să-i faci dreptate. Iar dacă te recunoaşte, de ce a stat până acum la Orenburg, la duşmanii tăi? Nu dai poruncă să-l ducem la cancelarie şi să aprindem un focşor acolo? Mi se pare că domnia-sa ne este trimisă de către comandanţii de la Orenburg.

Logica bătrânului răufăcător mi s-a părut destul de convingătoare. Dându-mi seama pe ce mâini încăpusem, m-au trecut fiori prin tot trupul. Pugaciov mi-a văzut tulburarea.

— Ei, înălţimea-ta! A rostit el, făcându-mi cu ochiul. Se pare că feldmareşalul meu judecă bine! Cum crezi?

Ironia lui mi-a dat curaj. I-am răspuns liniştit că, găsindu-mă în stăpânirea lui, e liber să se poarte cu mine cum o vrea.

— Bine, a răspuns el. Spune-mi acum în ce stare se găseşte oraşul vostru?

— Slavă Domnului! Am răspuns. Totul e bine!

— E bine? Mi-a repetat cuvântul Pugaciov. Dar norodul moare de foame!

Impostorul spunea adevărul. Eu însă, credincios jurământului, am început să-l conving că tot ce se vorbeşte e numai zvon şi că-n oraş se găsesc de toate.

— Vezi? A intervenit bătrânelul. Te minte în faţă. Toţi fugarii din Orenburg spun că acolo-i foamete, norodul moare; oamenii socotesc că-i lux când mănâncă hoituri, iar dumnealui vrea să ne convingă că acolo se găsesc de toate! Dacă ai de gând să-l spânzuri pe Şvabrin, atunci să-l spânzuri de aceeaşi spânzurătoare şi pe voinicul acesta, nu de alta, dar să nu rămână vreunul invidios.

Vorbele afurisitului de moşneag păreau a-l pune în cumpănă pe Pugaciov. Dar, spre fericirea mea, Hlopuşa a început să-şi contrazică tovarăşul:

— Încetează, Naumâci! Ai vrea numai să tai şi să spânzuri! Mare viteaz eşti! Mă mir în ce ţi se mai ţine sufletul! Eşti cu un picior în groapă şi-i mai prăpădeşti şi pe alţii! Oare puţin sânge ai pe suflet?

— N-o face pe sfântul! A răspuns aspru Beloborodov. De când eşti aşa de milos?

— De bună seamă, a răspuns Hlopuşa, că şi eu sunt păcătos, şi mâna asta (şi după ce şi-a strâns pumnul osos, şi-a suflecat mâneca, arătând o mână păroasă), şi mâna asta e vinovată de-a fi vărsat sânge creştinesc. Însă ea a omorât duşmanul, nu oaspetele; la drumul mare şi-n păduri întunecoase, iar nu în casă, stând pe cuptor! Cu măciuca şi cu muchia toporului, nu cu bâr-feli muiereşti!

Bătrânul s-a întors, bodogănind:

— Nări rupte!

— Ce tot şopteşti acolo, ghiujule? A strigat Hlopuşa. Ţi-oi da eu nări rupte! Aşteaptă! Îţi va veni ea vremea! O da Dumnezeu şi-i mirosi şi tu cleştele! Vezi, deocamdată, să nu-ţi smulg bărbuţa!

— Domnilor ghenerali! A rostit Pugaciov solemn. Destul! Nu vă mai certaţi! Dacă toţi câinii din Orenburg s-ar bălăbăni sub câte o spânzurătoare, n-ar fi nici o pagubă! Dar dacă dulăii noştri se încaieră între dânşii, e rău. Hai, împăcaţi-vă!

Hlopuşa şi Beloborodov nu spuneau nimic, numai se priveau încruntaţi. Am simţit nevoia de a schimba vorba, care s-ar fi putut sfârşi rău pentru mine; m-am întors către Pugaciov şi i-am spus cu prefăcută veselie:

— Am uitat să-ţi mulţumesc pentru cal şi cojoc. Fără ajutorul tău, n-aş fi ajuns la oraş şi aş fi îngheţat în drum.

Şiretlicul a prins. Pugaciov s-a înveselit.

— După faptă şi răsplată! Mi-a spus, făcându-mi cu ochiul. Spune-mi acum ce-ţi pasă de fata pe care o obijduieşte Şvabrin? Nu cumva te trage spre ea inima ta tânără? Hai?

— E logodnica mea! I-am răspuns, simţind că s-a schimbat atmosfera şi nu mai era nevoie să ascund adevărul.

— Logodnica ta? De ce nu mi-ai spus deodată? Te vom însura şi vom benchetui la nuntă! Şi întorcându-se spre Beloborodov: Ascultă, feldmareşale! Eu şi domnia-sa suntem prieteni vechi; hai să mâncăm ceva! Noaptea e bun sfetnic. Vom vedea mâine ce-om face cu dânsul.

Aş fi fost foarte bucuros să refuz cinstea ce mi se făcea, dar n-aveam încotro. Două tinere fete de cazac, fiicele omului de casă, au pus o faţă de masă albă, au adus pâine, ciorbă de peşte, câteva ulcioare cu vin şi bere, şi iată-mă pentru a doua oară la masă cu Pugaciov şi cu înspăimântătorii lui prieteni.

Orgia la care am fost martor fără voia mea a durat până noaptea târziu. În sfârşit, aburii alcoolului au început să-şi facă efectul. La o vreme, Pugaciov a adormit la masă, iar prietenii lui s-au sculat, făcându-mi semn să-l lăsăm singur. Am ieşit împreună cu dânşii. Hlopuşa a dat ordin santinelei să mă ducă la cancelarie, unde l-am găsit şi pe Savelici, şi unde am fost ţinuţi în arest. Bătrânul era aşa de mirat de tot ce se petrecea în jurul lui, încât nu m-a întrebat nimic. S-a culcat pe întuneric, a gemut şi a oftat mult timp. În sfârşit, a început să sforăie; eu însă mă zbăteam mai departe cu gândurile mele, care nu m-au lăsat să adorm nici o clipă.

Dimineaţa, am fost chemat la Pugaciov. M-am dus. La poartă sta o chibitcă, la care erau înhămaţi trei cai tătărăşti. Lumea se adunase pe uliţe. L-am întâlnit pe Pugaciov în tindă, îmbrăcat ca pentru drum, cu şubă şi cu căciulă kirghiză. Era însoţit de comesenii din ajun, care acum aveau o înfăţişare servilă, în contrast cu cele petrecute aseară. Pugaciov m-a salutat vesel, poftindu-mă să iau loc în chibitcă. Ne-am aşezat amândoi.

— La fortăreaţa Belogorskaia! A spus el către vizitiu, un tătar lat în spate, care mâna stând în picioare.

Inima îmi bătea puternic. Caii au pornit. Clopoţelul suna, chibitcă zbura.

— Stai! Stai! S-a auzit deodată un glas care-mi era foarte cunoscut şi l-am văzut pe Savelici alergând spre noi.

Pugaciov porunci să oprească.

— Drăguţule, Piotr Andreici! Strigă bătrânul. Nu mă părăsi la bătrâneţe, în mijlocul acestor pung.

— A, ghiujul! Spuse Pugaciov. Iar a dat Domnul să ne vedem. Hai, suie pe capră!

— Bogdaproste, măria-ta, bogdaproste, taică! Spunea Savelici, în timp ce se aşeză. Să dea Dumnezeu să trăieşti o sută de ani, pentru că m-ai adăpostit pe mine, om bătrân, şi m-ai liniştit. Am să mă rog lui Dumnezeu pentru tine, în veci, iar despre cojocul din blană de iepure n-am să mai pomenesc niciodată!

Cojocul acela din blană de iepure putea în cele din urmă să-l supere de-a binelea pe Pugaciov; dar, din fericire, impostorul sau n-a auzit, sau înadins n-a luat în seamă această vorbă nelalocul ei.

Caii au pornit în trap; trecătorii se opreau şi se aplecau adânc. Pugaciov saluta dând din cap în toate părţile. Peste un minut am ieşit din slobozie, pornind repede pe drumul neted.

E uşor de închipuit ce simţeam eu în momentele acelea. Peste câteva ceasuri aveam s-o revăd pe aceea pe care o credeam pierdută pentru mine. Îmi închipuiam clipa când ne vom întâlni. Mă gândeam şi la omul în mâinile căruia îmi era viaţa şi care, printr-o ciudată înlănţuire a întâmplărilor, era legat de mine în mod tainic. Mă gândeam la cruzimea nesăbuită, la apucăturile sângeroase ale aceluia care se arătase gata să-mi salveze iubita!

Pugaciov nu ştia că e fata căpitanului Mironov. Şvabrin, înfuriat, putea da totul pe faţă; Pugaciov ar putea afla adevărul şi pe altă cale. Şi atunci ce se va întâmpla cu Maria Ivanovna? M-au cuprins fiorii şi mi s-a făcut părul măciucă.

Pugaciov mi-a întrerupt deodată gândurile:

— La ce te gândeşti, înălţimea-ta?

— Cum să nu cad pe gânduri? I-am răspuns eu. Sunt ofiţer şi nobil; ieri, chiar, am luptat împotriva ta, iar azi merg alături de tine în chibitcă şi fericirea întregii mele vieţi e în mâinile tale.

— Ei, şi? Ţi-i frică?

I-am răspuns că fiind cruţat o dată de dânsul nu nădăjduiesc numai atâta, ci chiar că mă va ajuta.

— Ai dreptate! Zău că ai dreptate! Răspunse impostorul. Ai văzut că băieţii mei se uită la tine pieziş, iar bătrânul stăruia şi azi să mă încredinţeze că eşti spion şi că trebuie să fii torturat şi chiar spânzurat! Dar eu n-am fost de aceeaşi părere, continuă el, coborând glasul, să nu-l audă tătarul şi Savelici. Ţin minte paharul tău de rachiu şi cojocul cu blană de iepure. Vezi, nu sunt atât de sângeros, cum cred ai tăi despre mine!

Mi-am amintit de cucerirea fortăreţei Belogorskaia, însă am tăcut, negăsind că-i bine să-l contrazic.

— Ce se vorbeşte despre mine la Orenburg? M-a întrebat, după o scurtă tăcere.

— Se spune că-i greu să ţi se vină de hac. N-am ce zice, ai ajuns vestit.

Faţa impostorului arăta o mare mulţumire de sine.

— Da! A rostit el vesel. Lupt straşnic! Se ştie la voi, la Orenburg, despre lupta de la Iuzeeva? Acolo au fost omorâţi patruzeci de ghenerali. Au fost luate prizoniere patru oşti. Cum crezi: regele Prusiei s-ar putea pune cu mine?

Lăudăroşenia banditului mi s-a părut caraghioasă.

— Dar tu cum crezi? L-am întrebat eu. I-ai putea tu veni de hac lui Frederic?

— Lui Feodor Feodorovici? De ce nu? Eu îi bat pe gheneralii voştri, şi doar ei l-au bătut pe Feodor. Până acum arma mi-a fost norocoasă. Lasă-mi vreme şi-i vedea cum am să pornesc asupra Moscovei.

— Ai de gând să porneşti asupra Moscovei?

Impostorul a căzut deodată pe gânduri şi mi-a răspuns cu jumătate de glas:

— Dumnezeu ştie! Uliţa mi-i îngustă, nu mi-s mâinile slobode. Băieţii mei mereu fac pe deştepţii. Sunt nişte hoţi. Trebuie să fiu cu multă băgare de seamă, fiindcă, la cea dintâi înfrângere, ei şi-ar răscumpăra gâtul cu preţul capului meu!

— Tocmai! I-am răspuns. N-ar fi mai bine să-i laşi din vreme şi să ceri împărătesei îndurare?

Pugaciov a surâs amar.

— Nu, e prea târziu să mă pocăiesc! Pentru mine nu mai este îndurare; voi urma cum am început. Cine ştie? Poate că izbutesc! Grişka Otrepiev n-a domnit oare la Moscova?

— Dar ştii cum a sfârşit el? L-au zvârlit pe fereastră, l-au spintecat, l-au ars, iar cu cenuşa lui au încărcat tunul şi au tras!

— Ascultă! A rostit Pugaciov cu însufleţire sălbatică. Am să-ţi spun o poveste pe care am auzit-o în copilărie de la o calmucă bătrână. Odată, un vultur a întrebat pe un corb: „Spune-mi, corbule, de ce trăieşti tu trei sute de ani, iar eu numai treizeci şi trei?” „De aceea, drăguţule, a răspuns corbul, pentru că tu te hrăneşti cu sânge viu, iar eu mă hrănesc cu hoituri!” S-a gândit vulturul: „Hai să cerc şi eu să mă hrănesc cu hoituri „. Bine. Şi a zburat vulturul împreună cu corbul. Au văzut un cal mort, s-au coborât şi s-au aşezat pe el. Corbul ciugulea şi-i lăuda bunătatea; iar vulturul a ciupit o dată, a ciupit de două ori, după care, bătând din aripi, i-a zis corbului: „Nu, frate corb! Decât să trăiesc trei sute de ani mâncând mortăciuni, mai bine să beau o dată sânge viu până m-oi sătura, iar pe urmă. Ce-o da Dumnezeu!” Cum ţi se pare povestea asta calmucă?

— Are tâlc! I-am răspuns. Dar după părerea mea a trăi prin omor şi jaf înseamnă a ciuguli din mortăciuni.

Pugaciov m-a privit mirat şi nu mi-a răspuns nimic. Am tăcut amândoi, adânciţi fiecare în gândurile lui. Tătarul a început să cânte un cântec de jale. Savelici, picotind de somn, se legăna pe capră. Chibitca zbura pe drumul lin, neted, de iarnă.

Pe malul abrupt al Iaikului am zărit un sătuc împrejmuit şi o clopotniţă; după un sfert de ceas intram în fortăreaţa Belogorskaia.