Capitolul IX Despărţirea

Ce dulce-a fost să ne cunoaştem,
Frumoaso, preafrumoasa mea,
Şi-aşa-i de tristă despărţirea
Şi-atât de grea, atât de grea!

Heraskov

M-am trezit dis-de-dimineaţă, în bătaia tobei. M-am dus la locul de adunare. Cetele lui Pugaciov se strângeau lângă spânzurătoare, unde mai atârnau victimele din ajun. Cazacii erau călări. Soldaţii, înarmaţi. Drapelele fluturau. Erau şi câteva tunuri puse pe afet, printre care am recunoscut şi tunul nostru. Toţi locuitorii erau acolo, aşteptându-l pe impostor.

Lângă pridvorul casei comandantului, un cazac ţinea de căpăstru un cal alb, minunat, de rasă kirghiză. Am căutat cu ochii cadavrul nevestei comandantului. Era tras ceva mai la o parte şi acoperit cu o rogojină. În sfârşit, s-a arătat şi Pugaciov. Norodul s-a descoperit. El s-a oprit în pridvor şi le-a dat bună ziua oamenilor. Una dintre căpetenii i-a întins un sac cu bani de aramă şi el a început să-i arunce norodului cu pumnii.

Norodul s-a năpustit să-i adune, strigând, dar faptul acesta nu s-a petrecut fără schilodiri. Pe Pugaciov l-au înconjurat complicii lui cei mai de seamă. Printre ei era şi Şvabrin. Privirile ni s-au întâlnit. În ochii mei n-a putut citi decât dispreţ şi s-a întors cu faţa plină de ură sinceră şi de prefăcută batjocură. Văzându-mă în mulţime, Pugaciov mi-a făcut semn cu capul şi m-a chemat la dânsul.

— Ascultă, mi-a spus el. Du-te chiar acum la Orenburg şi anunţă din partea mea pe guvernator şi pe toţi generalii să mă aştepte peste o săptămână. Sfătuieşte-i să mă întâmpine cu dragoste fiască şi supunere; dacă nu vor face aşa, nu vor scăpa de grea osândă. Drum bun, înălţimea-ta! Apoi s-a întors către norod şi a spus, arătându-l pe Şvabrin: Copii, iată-l pe comandantul cel nou! Ascultaţi-l în totul! Iar el va răspunde, în faţa mea, de voi şi de fortăreaţă!

Am ascultat aceste cuvinte cu groază: Şvabrin devenea comandantul fortăreţei! Maria Ivanovna rămânea în puterea lui! Ce se va întâmpla oare cu ea, Doamne?

Pugaciov a coborât de pe pridvor. I s-a adus calul. A sărit repede în şa, fără să mai aştepte ajutorul cazacilor care voiau să-l ridice.

În timpul acesta l-am văzut pe Savelici al meu ieşind din mulţime, ducându-se de-a dreptul la Pugaciov şi întinzându-i o foaie de hârtie. Nu-mi puteam închipui ce voia.

— Ce-i asta? A întrebat Pugaciov grav.

— Citeşte şi ai să vezi! I-a răspuns Savelici.

Pugaciov a luat hârtia şi a privit-o îndelung, cu un aer important.

— De ce scrii aşa de încurcat? A întrebat el în sfârşit. Luminoşii noştri ochi nu pot înţelege nimic. Unde-i secretarul-şef?

Un tânăr mărunt, în uniformă de caporal, a alergat îndată la dânsul.

— Citeşte tare! I-a spus impostorul dându-i hârtia.

Eram foarte curios să aflu ce i-a venit în cap bătrânului meu să-i scrie.

Secretarul-şef a început a silabisi cu glas tare următoarele:

— Două halate, unul de barchet şi unul de mătase vărgată, preţul 6 ruble.”

— Ce înseamnă asta? A întrebat Pugaciov încruntându-se.

— Dă ordin să citească mai departe! A răspuns liniştit Savelici.

Secretarul-şef a continuat:

— Tunică de postav fin, verde, preţul 7 ruble. Pantaloni de postav alb, preţul 5 ruble, 12 cămăşi de pânză de olandă cu manşete, preţul 10 ruble. Lădiţa cu serviciul de ceai, 2 ruble şi jumătate.”

— Ce-s prostiile astea? A întrerupt Pugaciov citirea. Ce ma privesc pe mine lădiţa şi pantalonii cu manşetă?

Savelici a tuşit şi a început să-l lămurească:

— Vă rugăm să binevoiţi a cunoaşte, tătucule, cum că acesta este inventarul lucrurilor furate de către nelegiuiţi.

— Care nelegiuiţi? L-a întrebat Pugaciov ameninţător.

— Iertaţi-mă! M-a luat gura pe dinainte, a răspuns Savelici. Nelegiuiţi sau nu, băieţii tăi au scotocit totuşi prin lucrurile noastre şi au luat din ele. Nu te supăra. Calul, că are patru picioare, şi tot se poticneşte. Dă ordin să citească până la capăt!

— Citeşte mai departe! A spus Pugaciov, şi secretarul a citit mai departe:

— O plapumă de stambă, altă plapumă de mătase cu vată, 4 ruble; o şubă de vulpe cu faţa de postav roşu, 40 ruble; şi cojocul de blană de iepure, pe care ţi l-a dăruit domniei-tale la han, 15 ruble „.

— Ce mai e şi asta? A strigat Pugaciov, şi ochii îi scăpărau.

Recunosc că mi-a fost frică pentru moşneagul meu. El voia să-nceapă din nou explicaţiile, însă Pugaciov i-a tăiat vorba:

— Cum îndrăzneşti să vii la mine cu asemenea fleacuri? A strigat el, smucind hârtia din mâna secretarului şi azvârlindu-i-o lui Savelici în obraz. Moşneag prost! Mare pagubă că ţi le-au furat! Trebuie să te rogi lui Dumnezeu, ghiujule, pentru mine şi pentru flăcăii mei, că nu atârnaţi, tu şi cu boierul tău, în spânzurătoarea asta, împreună cu aceia care nu mi s-au supus. Cojocul de iepure! Ţi-oi da eu cojoc cu blană de iepure, să mă pomeneşti! Ştii tu că pot da ordin să ţi se jupoaie pielea şi să se facă din ea cojoc?

— Cum doreşti! A răspuns Savelici. Eu sunt slugă şi trebuie să răspund pentru averea boierului.

Pugaciov, care după cum se vedea se afla într-o clipă de bunătate, s-a întors şi a plecat, fără a mai adăuga vreun cuvânt.

Şvabrin şi celelalte căpetenii l-au urmat. Ceata a ieşit din fortăreaţă, în ordine. Norodul s-a dus să-l petreacă pe Pugaciov. Am rămas în piaţă numai eu şi Savelici. Bătrânul meu ţinea inventarul în mână şi-l cerceta cu mare regret. Văzând ce bine mă înţelegeam cu Pugaciov, voise să se folosească de asta, dar intenţia lui înţeleaptă dăduse greş.

Am început să-l cert pentru nepotrivitu-i zel, totuşi nu-mi puteam stăpâni râsul.

— Râzi, boierule, râzi, mi-a răspuns el, însă când va trebui să cumpărăm gospodăria din nou ai să vezi dacă ai să ai de ce râde!

M-am grăbit spre casa părintelui Gherasim, s-o văd pe Maria Ivanovna. Preoteasa mi-a dat o veste tristă. Noaptea, Maria Ivanovna se îmbolnăvise rău, avea febră mare, era fără cunoştinţă, delira. Preoteasa m-a dus la ea în cameră. M-am apropiat încet de pat. Chipul ei schimbat m-a tulburat adânc. Nu m-a recunoscut. Am stat mult timp în faţa ei, fără a auzi ce-mi spunea părintele Gherasim şi buna lui soaţă, însă mi se părea că încercau să mă liniştească. Mă frământau gânduri negre. Starea sărmanei orfane, lipsită de apărare, lăsată printre răsculaţii înrăiţi şi, pe lângă toate acestea, neputinţa mea de a o ajuta mă înspăimântau. Mai mult decât orice îmi chinuia închipuirea Şvabrin!

Împuternicit de impostor să conducă fortăreaţa în care se afla sărmana fată, devenită, fără să vrea, obiectul urii lui, el era în stare de orice. Ce să fac? Cum s-o ajut? Cum s-o scap din mâinile nelegiuitului? Rămânea o singură ieşire: să plec imediat la Orenburg, pentru a grăbi eliberarea fortăreţei Belogorskaia, contribuind şi eu la asta în măsura puterilor mele. Mi-am luat rămas bun de le preot şi de la Akulina Pamfilovna, încredinţându-le-o cu inima aprinsă pe aceea pe care o şi socoteam soţia mea. Luând mâna nenorocitei fete, i-am sărutat-o, scăldând-o în lacrimi.

— Mergi cu bine! Îmi spunea preoteasa, petrecându-mă. Cu bine, Piotr Andreici! Poate ne-om revedea în vremuri mai bune! Nu ne uita şi scrie-ne des. Biata Maria Ivanovna nu mai are nici o mângâiere şi nici o ocrotire în afară de dumneata.

În piaţă m-am oprit o clipă şi m-am uitat la spânzurătoare; m-am înclinat în faţa ei; apoi am ieşit din fortăreaţă şi am luat drumul Orenburgului, însoţit de Savelici, care nu se despărţea de mine. Mergeam adâncit în gânduri, când deodată am auzit în urmă un tropot de cal. M-am întors să văd ce-i: din fortăreaţă, un cazac gonea călări spre mine, ţinând de căpăstru un cal başkir şi făcându-mi semne de departe. M-am oprit, şi curând l-am recunoscut pe uriadnicul nostru. Cum m-a ajuns, a sărit de pe cal şi mi-a spus, înmânându-mi frâul calului celălalt:

— Înălţimea-voastră, tătucul vă dăruieşte acest cal şi şuba de pe umerii lui (la şa era legată o şubă de oaie). Şi uriadnicul a continuat, încurcându-se: Vă mai dăruieşte o jumătate de rublă. Dar am pierdut-o pe drum. Iertaţi-mă.

Savelici a mormăit, privindu-l pieziş:

— Ai pierdut-o pe drum? Dar ce-ţi sună în sân, neruşinatule?

— Ce-mi sună în sân? A răspuns uriadnicul, fără să se tulbure. Ce spui, moşneagule?! Sună căpăstrul, nu jumătatea de rublă!

— Bine! Am spus eu, curmând sfada. Mulţumeşte din partea mea celui care te-a trimis. Cât priveşte banul pierdut, străduieşte-te să-l găseşti la întoarcere, să-l ai pentru votcă.

— Vă foarte mulţumesc, înălţimea-voastră., a răspuns el, întorcându-şi calul. Mă voi ruga totdeauna lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!

Cu aceste cuvinte, a făcut cale-ntoarsă, ţinându-se cu mâna de piept, şi peste un minut ne-a pierit din ochi. M-am îmbrăcat cu şuba şi m-am suit pe cal, luându-l şi pe Savelici la spatele meu.

— Vezi, boierule?! Spunea bătrânul. Nu degeaba i-am dat eu jalba şarlatanului. I-a fost ruşine hoţului, cu toate că gloaba asta başkiră cu coastele ieşite şi şuba nu fac nici cât jumătate din ceea ce au furat de la noi pungaşii şi din ceea ce ai binevoit a-i dărui; totuşi ne prinde bine acum; de la un câine rău, fii mulţumit şi cu un smoc de păr!