Capitolul IV Duelul

— Hai, ia-ţi poziţia, că vin
Şi-o să-ţi străpung obrazu-n plin!”

Kneajnin

Au trecut câteva săptămâni şi viaţa în fortăreaţa Belogorskaia ne-a devenit nu numai suportabilă, ci chiar plăcută. Eram primit în casa comandantului ca o rudă apropiată. Soţul şi soţia erau oameni foarte respectabili. Ivan Kuzmici, devenit ofiţer din copil de trupă, era un om simplu, fără cultură, însă foarte bun şi cinstit. Se lăsa condus de nevastă, lucru care se potrivea de minune cu nepăsarea lui. Pentru Vasilisa Egorovna treburile lui erau totuna cu treburile ei de gospodărie; conducea fortăreaţa, cum îşi conducea şi casa.

Curând, Maria Ivanovna a încetat a mai fi sălbatică faţă de mine. Am început să ne cunoaştem mai bine. Am descoperit în ea o fată deşteaptă şi simţitoare.

M-am ataşat pe nesimţite de această familie bună şi chiar şi de Ivan Ignatici, locotenentul chior al garnizoanei, despre care Şvabrin născocise că ar fi avut legături neîngăduite cu Vasilisa Egorovna, lucru în care nu era nici umbră de adevăr; însă Şvabrin nu se sinchisea de minciuna asta.

Am fost avansat ofiţer. Slujba nu mă obosea. În fortăreaţa asta uitată de Dumnezeu nu exista inspecţie, instrucţie sau serviciu de gardă. Câteodată, când îi venea cheful, comandantul îşi mai instruia soldaţii, dar încă nu reuşise să-i facă pe toţi să ştie unde-i dreapta şi unde-i stânga, cu toate că unii, pentru a nu greşi, îşi făceau semnul crucii înainte de fiecare comandă. Şvabrin avea câteva cărţi franţuzeşti. Am început să citesc şi mi s-a deşteptat gustul pentru literatură. Dimineaţa citeam, încercam să fac traduceri şi câteodată încercam să scriu versuri. Masa o luam aproape totdeauna la comandant, unde îmi petreceam de obicei şi restul zilei şi unde, câteodată, seara, venea părintele Gherasim cu preoteasa Akulina Pamfilovna, cea mai grozavă gură-spartă din partea locului. Cu Şvabrin mă întâlneam, bineînţeles, în fiecare zi. Însă vorba cu el îmi devenea din ce în ce mai puţin dragă. Nu-mi plăceau veşnicele lui glume la adresa familiei comandantului şi nu-mi plăceau mai cu seamă vorbele-i veninoase pe socoteala Măriei Ivanovna. În fortăreaţă nu se mai afla altă societate şi nici nu doream alta.

Başkirii, neluându-mi în seamă prorocirile, nu se răsculau. În jurul fortăreţei era linişte. Pacea a fost însă tulburată pe neaşteptate de certuri interne.

Am spus mai sus că mă ocupam cu literatura; încercările mele erau mulţumitoare pentru acea vreme. Alexandr Petrovici Sumarokov mi le-a lăudat câţiva ani mai târziu.

O dată am reuşit să scriu un cântec de care eram mulţumit.

E ştiut că uneori scriitorii, sub pretext că cer sfaturi, caută bunăvoinţa unui ascultător. Aşa şi eu, după ce am transcris cântecul, m-am dus cu el la Şvabrin, singurul om din fortăreaţă în stare să aprecieze o scriere poetică. După o mică introducere am scos caietul din buzunar şi i-am citit următoarele versuri:

Să te uit încerc, când gândul

Dragostei, tu, Maşa mea, Îl alung şi, alungându-l, Liber iar să fiu aş vrea.

Ochii tăi mă subjugară, Mă-nsoţesc neîncetat;

Liniştea mi-o destrămară;

Sufletul mi-au tulburat.

Ştii că viaţa-i o prigoană

Pentru mine. M-ai robit!

În această garnizoană, Mila ta o cer smerit.

— Cum o găseşti? L-am întrebat pe Şvabrin, aşteptând lauda ca un tribut cuvenit.

Dar, spre marele meu necaz, Şvabrin, de obicei îngăduitor, a spus hotărât că poezia nu-i bună.

— De ce? L-am întrebat, ascunzându-mi ciuda.

— Aşa! Mi-a răspuns el. Pentru că versurile sunt ca ale învăţătorului meu Vasili Kirilâci Trediakovski şi-mi amintesc foarte mult de cupletele lui de amor.

După aceea, mi-a luat caietul şi a început să analizeze necruţător fiecare vers şi chiar fiecare cuvânt, bătându-şi joc de mine în felul cel mai usturător. N-am putut răbda şi i-am smuls caietul din mâini, spunându-i că n-am să-i mai arăt cât oi trăi nici o poezie de-a mea. Şvabrin a râs şi de ameninţarea asta.

— Vom vedea, a spus el, dac-ai să te ţii de cuvânt, căci poeţii au nevoie de ascultători, ca Ivan Kuzmici de sticla de rachiu înainte de masă. Dar cine-i Maşa asta, faţă de care îţi mărturiseşti delicatul şi nefericitul tău amor? N-o fi cumva Maria Ivanovna?

— Nu te priveşte, oricine ar fi această Maşa! I-am răspuns încruntându-mă. Nu am nevoie nici de părerea ta, nici de presupunerile tale.

— Oho, poet trufaş şi îndrăgostit modest! A continuat Şvabrin, mâniindu-mă din ce în ce mai tare. Ascultă un sfat prietenesc: dacă vrei să ai succes, nu umbla cu cântecele!

— Ce-nseamnă asta, domnule? Te rog să te explici!

— Cu plăcere! Asta înseamnă că dacă vrei ca Maşa Mironova să vină la tine seara, în loc de versuri gingaşe, fă-i cadou o pereche de cercei.

Îmi clocotea sângele.

— Dar de ce ai părerea asta despre ea? L-am întrebat, abia stăpânindu-mi indignarea.

— Aşa., a răspuns el, cu un zâmbet drăcesc. Pentru că-i ştiu din experienţă firea şi apucăturile.

— Minţi, ticălosule! Am strigat scos din fire. Minţi în chipul cel mai neruşinat!

Şvabrin s-a făcut palid.

— Asta nu ţi-o iert! A spus strângându-mă de mână. Îmi vei da satisfacţie!

— Poftim! Oricând doreşti! Am răspuns eu bucuros.

În clipa aceea eram în stare să-l sfâşii. M-am dus îndată la Ivan Ignatici şi l-am găsit cu acul în mână; înşira, din ordinul doamnei comandant, hribi pe o aţă, pentru iarnă.

— A. Piotr Andreici. A spus el, văzându-mă, bine-ai venit! Cu ce te-aduce Dumnezeu? Cu ce treabă, dacă-mi dai voie?

I-am explicat în câteva cuvinte că m-am certat cu Alexei Ivanovici şi că-l rog pe dumnealui, Ivan Ignatici, să-mi servească de martor.

Ivan Ignatici m-a ascultat cu atenţie, holbându-şi ochiul unic.

— Spui, rosti el, că vrei să-l înjunghii pe Alexei Ivanovici şi vrei ca eu să fiu martor la asemenea faptă? Aşa-i? Îndrăznesc să te-ntreb.

— Întocmai.

— Vai de mine, Piotr Andreici! De ce te-ai apucat? Te-ai certat cu Alexei Ivanovici? Ei, şi?! Mare nenorocire! De ocară nu-ţi cade coroana de pe cap! Dacă te-a batjocorit, înjură-l; de-ţi trage una în bot, plesneşte-l peste ureche, îi mai tragi una. Încă una. Şi vă despărţiţi, iar noi vom avea grijă să vă împăcăm. Pe când aşa, treabă-i asta, să-l înjunghii pe aproapele tău? Îmi dai voie să te întreb?! Şi măcar de l-ai înjunghia dumneata pe el, mare pagubă n-ar fi; nici eu nu-l prea am la inimă. Dar dacă te străpunge el pe dumneata? Ce are să fie atunci? Cine are să fie cel tras pe sfoară? Îmi dai voie să te întreb?!

Drept era ce-mi spunea locotenentul, dar asta nu mi-a schimbat hotărârea.

— Cum doreşti! A răspuns Ivan Ignatici. Fă cum crezi. Dar de ce să fiu eu martor la treaba asta? Pentru ce? Ce, e lucru nemaivăzut că nişte oameni se bat? Dă-mi voie să te întreb! Slavă Domnului! Am luptat împotriva şvedului, împortiva turcului, şi-am văzut de toate.

Am început totuşi să-l lămuresc ce îndatoriri are martorul la un duel, însă Ivan Ignatici nu voia să mă înţeleagă.

— Voia dumneavoastră! Dacă ar fi să mă amestec totuşi şi eu în afacerea asta, apoi atunci m-aş duce la Ivan Kuzmici, după cum mă obligă serviciul, şi i-aş raporta că în fortăreaţă se pune la cale o crimă potrivnică intereselor statului; şi oare atunci nu va binevoi cumva domnul comandant să ia măsurile cuvenite?

M-am speriat şi am început să-l rog să nu raporteze comandantului nimic; l-am convins cu greu; mi-a dat cuvântul şi m-am hotărât să renunţ la serviciile lui.

Mi-am petrecut seara, ca de obicei, în casa comandantului.

Mă străduiam să par vesel şi indiferent, spre a nu da loc la bănuieli şi spre a scăpa de întrebări plictisitoare, dar recunosc că n-am avut deloc acel sânge rece cu care se laudă aproape totdeauna cei aflaţi într-o situaţie ca a mea. În seara aceea mă simţeam înclinat spre duioşie şi tandreţe. Maria Ivanovna îmi plăcea mai mult ca de obicei. Mă gândeam că poate o văd pentru ultima dată şi, privind-o, mă simţeam mişcat. Şvabrin a venit şi el. L-am luat la o parte şi i-am comunicat convorbirea cu Ivan Ignatici.

— Ce ne trebuie? Mi-a răspuns el sec. Se va face şi fără martori.

Am hotărât să ne batem după stogurile de lângă fortăreaţă şi să ne întâlnim acolo a doua zi dimineaţa la ora 7. Vorbeam unul cu altul atât de prietenos în aparenţă, încât, de bucurie, Ivan Ignatici ne-a dat de gol.

— De mult trebuia. Mi-a spus el radios. Mai bine o pace rea decât o ceartă bună; şi chiar dacă pacea aceea nu-i mai onorabilă, e mai sănătoasă.

— Ce-i?! Ce-i, Ivan Ignatici?! A întrebat doamna comandant, care întindea cărţile într-un colţ. N-am prea fost atentă.

Ivan Ignatici, văzându-mi nemulţumirea şi aducându-şi aminte de cuvântul dat, s-a fâstâcit, neştiind ce să răspundă. Şvabrin s-a grăbit să-i vină în ajutor.

— Ivan Ignatici ne aprobă împăcarea.

— Dar cu cine te-ai certat, maică?

— Am avut o discuţie destul de serioasă cu Piotr Andreici.

— Şi pentru ce, mă rog?

— Pentru un fleac de nimic: pentru un cântec, Vasilisa Egorovna.

— Aţi şi găsit pentru ce să vă certaţi! Pentru un cântec! Cum s-a întâmplat?

— Iac-aşa: Piotr Andreici a compus un cântec şi l-a cântat azi în faţa mea, dar eu am început să-i cânt cântecul care-mi place mie:

Fată de căpitan, fată mare, Nu te duce noaptea târziu la plimbare.

S-a ivit o neînţelegere, Piotr Andreici s-a supărat; pe urmă însă şi-a dat seama că fiecare poate să cânte ce-i place. Şi cu asta treaba s-a încheiat.

Era cât pe ce să mă-nfurie neruşinarea lui Şvabrin, dar nimeni afară de mine nu i-a înţeles insinuările grosolane; sau, cel puţin, nimeni nu le-a dat atenţie.

De la cântece, conversaţia a trecut la poeţi şi comandantul a spus că toţi sunt nişte oameni fără căpătâi şi nişte beţivi fără leac, şi m-a sfătuit prieteneşte să mă las de versuri, ca de o treabă dăunătoare serviciului şi care nu duce la nimic bun.

Prezenţa lui Şvabrin îmi era nesuferită şi curând mi-am luat rămas bun de la comandant şi de la familia lui; apoi, acasă, mi-am examinat spada, i-am încercat vârful şi m-am culcat, dând ordin lui Savelici să mă trezească spre ora şapte.

A doua zi, la ceasul hotărât, stăteam după stoguri, aşteptându-mi adversarul. Nu după mult timp, acesta a sosit.

— S-ar putea să ne surprindă, a spus el. Trebuie să ne grăbim.

Ne-am dezbrăcat de tunici şi aşa, numai în veste, am tras spadele. În clipa aceea, de după stog a apărut Ivan Ignatici cu vreo cinci invalizi. Ne-a ordonat să ne prezentăm la comandant. Ne-am supus înciudaţi. Soldaţii ne-au înconjurat şi am plecat către fortăreaţă, în urma lui Ivan Ignatici, care conducea procesiunea, păşind cu un aer grozav de important. Am intrat în casa comandantului. Ivan Ignatici a deschis uşile anunţând solemn:

— I-am adus.

Vasilisa Egorovna ne-a ieşit înainte:

— Ah, dragii mei! Ah, ce înseamnă asta?! Cum! Ce?! Să se săvârşească omoruri în fortăreaţa noastră! La arest cu ei, Ivan Kuzmici! Piotr Andreici! Alexei Ivanâci! Daţi-mi spadele! Da-ţi-le! Daţi-le încoace! Palaşka, du-le în cămară! Piotr Andreici! Nu m-am aşteptat la aşa ceva din partea dumitale! Cum de nu ţi-i ruşine? De Alexei Ivanâci nu mai vorbesc, căci pentru omor a fost scos din gardă. Şi nici în Dumnezeu nu crede. Dar dumneata, cum?! Tot într-acolo baţi?!

Ivan Kuzmici, în totul de acord cu nevastă-sa, a adăugat:

— Vasilisa Egorovna spune adevărul: duelurile sunt oprite formal de regulamentele militare!

Palaşka ne-a luat spadele şi le-a dus în cămară. Nu m-am putut stăpâni să nu râd. Şvabrin avea o figură gravă.

— Cu toată stima ce v-o păstrez, a spus el cu răceală, nu pot să nu vă atrag atenţia că vă deranjaţi de pomană judecându-ne. Lăsaţi s-o facă Ivan Kuzmici; asta-i treaba domniei-sale.

— Ei, na, maică! A răspuns nevasta comandantului. Oare soţul şi soţia nu sunt amândoi un suflet şi un trup? Ce mai zăboveşti, Ivan Kuzmici? Pune-i chiar acum la pâine şi apă, pe fiecare în altă parte, să le treacă gărgăunii! Trebuie să-i pună şi părintele Gherasim la pocăinţă, să se roage lui Dumnezeu de iertare şi să-şi recunoască greşeala faţă de oameni.

Ivan Kuzmici nu ştia ce hotărâre să ia. Maria Ivanovna era peste măsură de palidă. Încet-încet, furtuna s-a potolit. Soţia comandantului s-a liniştit şi ea şi ne-a pus să ne sărutăm. Palaşka ne-a adus spadele. Am ieşit de la comandant cu aerul că neam împăcat.

Ivan Ignatici ne-a petrecut.

— Cum de nu v-a fost ruşine, i-am spus eu supărat, să ne raportaţi comandantului, după ce v-aţi dat cuvântul că nu o veţi face?

— Cum, Doamne Sfinte! Nu i-am spus lui Ivan Kuzmici nimic! M-a iscodit Vasilisa Egorovna. A pus totul la cale fără ştirea comandantului. La urma urmei, slavă Domnului că s-a sfârşit aşa!

Cu acestea s-a întors spre casă; eu şi Şvabrin am rămas singuri.

— Chestiunea nu s-a sfârşit cu asta, i-am spus eu.

— Sigur! A răspuns Şvabrin. Vei răspunde pentru obrăznicie cu sângele dumitale! Însă, probabil, ne vor supraveghea. Trebuie să ne prefacem câteva zile. La revedere!

Şi ne-am despărţit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

M-am întors la comandant şi m-am aşezat ca de obicei lângă Maria Ivanovna. Ivan Kuzmici nu era acasă. Vasilisa Egorovna era ocupată cu gospodăria. Vorbeam încet. Maria Ivanovna m-a dojenit cu multă gingăşie pentru neliniştea ce-o pricinuisem tuturor, prin cearta mea cu Şvabrin.

— Eu, a spus ea, am încremenit când am aflat că aveţi de gând să vă bateţi cu spadele! Cât de ciudaţi sunt bărbaţii! Pentru o vorbă, pe care peste o săptămână ar uita-o, sunt gata să se taie şi să-şi jertfească nu numai viaţa, dar chiar şi cinstea lor şi fericirea celor care. Sunt sigură însă că nu dumneata ai început cearta. Cred că Alexei Ivanovici e vinovat!

— Ce te face să crezi aşa, Maria Ivanovna?

— Aşa. Îşi bate joc de toate. Nu-mi place Alexei Ivanovici! Mă scârbeşte! Şi totuşi, ce curios, m-aş necăji să ştiu că nu-i plac nici eu lui! M-aş necăji grozav.

— Dar ce crezi, Maria Ivanovna: îi placi sau nu?

Ea s-a înroşit încurcată.

— Mi se pare, a răspuns ea, cred că-i plac.

— Pentru ce ţi se pare?

— Pentru că m-a cerut în căsătorie.

— Te-a cerut în căsătorie?! Când?!

— Anul trecut. Cu două luni înainte de sosirea dumitale.

— Şi n-ai primit?

— După cum vezi. Alexei Ivanovici e de bună seamă om deştept, de familie bună şi cu avere, însă când mă gândesc că ar trebui să mă sărut cu dânsul la cununie în faţa tuturora. Pentru nimic în lume! Nici pentru toate bogăţiile!

Vorbele ei mi-au deschis ochii, făcându-mă să pricep multe lucruri. Am înţeles de ce Şvabrin o urmărea cu atâta stăruinţă cu clevetirile. Pesemne că băgase de seamă apropierea noastră sufletească şi voia să ne îndepărteze pe unul de altul. Vorbele care au iscat cearta mi s-au părut şi mai urâte acum, când vedeam că ceea ce mi se păruse a fi o glumă vulgară, nedemnă, era de fapt o clevetire cugetată.

Dorinţa de a-l pedepsi pe acest obraznic rău de gură a devenit şi mai puternică, şi aşteptam cu nerăbdare momentul potrivit.

N-am aşteptat mult. A doua zi, pe când compuneam o elegie, rozându-mi pana în aşteptarea rimei, Şvabrin mi-a bătut în geam. Am lăsat pana, mi-am luat spada şi am ieşit.

— Pentru ce să mai amânăm? Mi-a spus el. Nu mai suntem urmăriţi. Să coborâm la râu. Acolo nu ne va împiedica nimeni.

Am pornit tăcuţi. Am coborât pe o cărare abruptă, ne-am oprit chiar lângă râu şi am tras spadele.

Şvabrin era mai dibaci Ca mine, însă eu eram mai puternic şi mai îndrăzneţ; monsieur Beaupré, ca fost ostaş, îmi dăduse câteva lecţii de scrimă şi acum îmi prindeau bine.

Şvabrin nu se aştepta să găsească în mine un adversar atât de periculos. Mult timp n-am putut să ne facem unul altuia nici un rău şi, în sfârşit, văzând că Şvabrin slăbeşte, am început să-l atac cu energie şi l-am împins foarte aproape de râu.

Deodată m-a strigat cineva, tare; m-am întors şi l-am văzut pe Savelici alergând pe cărăruia de pe mal.

În clipa aceea am simţit o împunsătură puternică mai jos de umărul drept; am căzut şi mi-am pierdut cunoştinţa.