Capitolul V Iubirea

Ah, fată, fată prea frumoasă,
Tu te măriţi şi pleci de-acasă.
După cuvântul cuviinţei,
Întreabă-ţi rudele, părinţii.
Tu te măriţi, dar mai-nainte,
În loc de zestre – adună-ţi minte.

Cântec din popor

O să mă uiţi, precum îţi spun,
De vei găsi altul mai bun.
Unul mai rău de-o să găseşti,
Mereu o să mă pomeneşti.

Cântec din popor

Când m-am dezmeticit, o vreme nu mi-am putut da seama şi nu înţelegeam ce se întâmplase. Stăteam în pat într-o cameră necunoscută şi mă simţeam foarte slăbit. Savelici sta în faţa mea cu lumânarea-n mână. Cineva îmi desfăcea cu băgare de seamă pansamentul, care-mi lega pieptul şi umărul. Puţin câte puţin, gândurile mi s-au limpezit. Mi-am amintit de duel şi-am priceput că eram rănit. În clipa aceea uşa a scârţâit.

— Cum îi merge? A şoptit un glas, şi eu am trăsărit, auzindu-l.

— E tot în aceeaşi stare, a răspuns Savelici, oftând, tot fără cunoştinţă; iată, au trecut cinci zile.

Am vrut să mă întorc pe-o parte, dar n-am putut.

— Unde sunt şi cine-i acolo? Am rostit cu greu.

Maria Ivanovna s-a apropiat de pat şi s-a aplecat asupră-mi.

— Cum te simţi? M-a întrebat ea.

— Slavă Domnului, am răspuns eu, cu glas slab. Dumneata eşti, Maria Ivanovna? Spune-mi.

Dar n-am mai avut putere să continuu şi am tăcut. Savelici a răsuflat uşurat. Faţa i s-a luminat de bucurie.

— Şi-a venit în fire! Şi-a venit în fire! Spunea el mereu. Slavă ţie, Doamne! Tăicuţă, Piotr Andreici! M-ai speriat. E puţin lucru? A cincea zi de când.

Maria Ivanovna l-a întrerupt:

— Nu vorbi mult cu dânsul, Savelici. E încă slab.

Apoi a ieşit şi a tras încet uşa după ea. Eram tare tulburat. Va să zică, mă găseam în casa comandantului şi Maria Ivanovna intra să mă vadă. Doream să-l întreb câte ceva pe Savelici, însă bătrânul a dat din cap şi şi-a astupat urechile. De ciudă, am închis ochii şi am adormit repede.

Când m-am trezit l-am chemat pe Savelici, dar, în locul lui, mi-a răsărit în faţă Maria Ivanovna şi m-a salutat cu glasul ei îngeresc. Nu pot arăta încântarea ce m-a cuprins în clipa aceea. I-am luat mâna, i-am sărutat-o, udându-i-o cu lacrimi de înduioşare. Masa nu şi-a retras mâna. Şi deodată buzele ei mi-au atins obrazul şi le-am simţit sărutul fierbinte şi proaspăt. Un foc mi-a străbătut tot trupul.

— Dragă şi bună Maria Ivanovna, i-am spus eu, fii soţia mea! Spre fericirea mea, primeşte.

Ea şi-a venit în fire.

— Pentru Dumnezeu, linişteşte-te, a rostit, retrăgându-şi mâna. Eşti încă în primejdie. Rana se poate deschide. Păzeşte-te, măcar pentru mine.

Apoi a plecat, lăsându-mă îmbătat de bucurie. Fericirea îmi reda viaţa! Ea mă iubea! Şi va fi a mea!

Gândul acesta mi-a umplut toată fiinţa. De-atunci m-am simţit din ce în ce mai bine.

Mă trata bărbierul regimentului, fiindcă în fortăreaţă nu era doctor. Şi, slavă Domnului, nu-l făcea pe deşteptul. Tinereţea şi natura mi-au grăbit vindecarea. Mă îngrijea toată familia comandantului. Maria Ivanovna nu mă mai părăsea nici o clipă. Bineînţeles, la primul prilej, mi-am reînceput declaraţia întreruptă şi ea m-a ascultat mai cu răbdare. Şi-a mărturisit sentimentele cu vorbe simple, spunându-mi că şi părinţii ei vor fi foarte bucuroşi s-o vadă fericită.

— Dar gândeşte-te bine, a adăugat ea, din partea părinţilor tăi nu va fi nici o piedică?

Am căzut pe gânduri. De afecţiunea mamei nu mă îndoiam, însă, ştiind firea şi felul de a gândi al tatei, am simţit că dragostea mea n-o să-l mişte, că o va socoti drept vânturare a tinereţii.

I-am mărturisit foarte deschis îngrijorarea asta Mariei Ivanovna şi m-am hotărât să-i scriu tatei cât mai frumos şi să-i cer binecuvântarea părintească.

I-am arătat Mariei Ivanovna scrisoarea şi ea a găsit-o atât de convingătoare şi de mişcătoare, încât era sigură de succes.

După aceea s-a lăsat în voia sentimentelor inimii ei duioase, cu toată încrederea tinereţii şi a dragostei.

Cu Şvabrin m-am împăcat chiar în primele zile după însănătoşire.

— Piotr Andreici! Mi-a spus Ivan Kuzmici, dojenindu-mă pentru duel. Trebuie să te bag la arest, pentru fapta asta, dar eşti pedepsit şi aşa. Alexei Ivanovici stă închis sub paza în hambar; sabia lui se găseşte sub cheie la Vasilisa Egorovna. Lasă-l să se mai gândească şi să se pocăiască.

Eram prea fericit pentru a putea păstra duşmănie. L-am rugat să-i dea drumul lui Şvabrin, şi bunul comandant, cu aprobarea nevestei, a hotărât să-l elibereze. Şvabrin a venit la mine şi şi-a arătat regretul adânc pentru cele întâmplate între noi; a recunoscut că a fost cu totul vinovat şi m-a rugat să uităm trecutul. Nefiind pizmaş de felul meu, l-am iertat sincer şi pentru ceartă, şi pentru rană.

În clevetirile lui am văzut ciuda pricinuită de amorul propriu rănit şi de dragostea respinsă, aşa că l-am iertat cu mărinimie pe nefericitul meu rival.

M-am însănătoşit curând şi m-am mutat în locuinţa mea. Aşteptam cu nerăbdare răspunsul la ultima scrisoare, neîndrăznind să sper şi străduindu-mă să înăbuş presimţirile negre.

Cu Vasilisa Egorovna şi cu bărbatul ei încă nu mă explicasem, dar propunerea mea nu putea să-i uimească. Nici eu, nici Maria Ivanovna nu ne străduiam să ne ascundem de ei sentimentele. De consimţământul lor eram siguri dinainte. În sfârşit, într-o dimineaţă, Savelici a intrat la mine ţinând în mână scrisoarea aşteptată. Am luat-o cu emoţie. Adresa era scrisă de tata. Lucrul acesta m-a făcut să bănuiesc ceva grav, căci de obicei scrisorile erau scrise de mama, el adăugându-le doar câteva rânduri la urmă.

N-am deschis plicul mult timp, recitind vorbele solemne aşternute pe el: „Fiului meu Piotr Andreici Griniov. Gubernia Orenburg, fortăreaţa Belogorskaia”. Mă străduiam să ghicesc după scris gândurile cu care fusese alcătuită scrisoarea; în sfârşit, m-am hotărât s-o deschid şi, de la primele rânduri, am văzut că totul s-a sfârşit.

Iată conţinutul scrisorii:

„Fiul meu Piotr! Scrisoarea ta prin care ne ceri consimţământul şi binecuvântarea părintească pentru a te căsători cu Maria Ivanovna, fiica lui Mironov, am primit-o la 15 ale acestei luni şi nu numai că nu-ţi dau nici consimţământul şi nici binecuvântarea mea, dar mă şi pregătesc să vin până la tine, să te învăţ minte pentru şotiile tale, ca pe un băieţandru, fără să ţin seama de gradul tău ofiţeresc, căci ai dovedit că nu meriţi încă să porţi sabia, care îţi este dată spre apărarea patriei şi nu pentru dueluri cu derbedei la fel cu tine. Am să-i scriu imediat şi lui Andrei Karlovici, rugându-l să te transfere din fortăreaţa Belogorskaia undeva mai departe, unde ţi-ar ieşi nebuneala din cap. Maică-ta, auzind despre duelul tău şi că eşti rănit, s-a îmbolnăvit de supărare şi stă în pat. Ce se va alege de tine? Rog pe Dumnezeu să te îndrepte, deşi nu îndrăznesc să sper în marea lui milă.

Tatăl tău, A. G.”

Citirea acestei scrisori mi-a trezit cele mai felurite sentimente. Vorbele aspre cu care mă dăruia din belşug tata m-au jignit adânc. Dispreţul cu care amintea de Maria Ivanovna îl socoteam necuviincios şi nedrept. Gândul că aş putea fi mutat din fortăreaţa Belogorskaia mă îngrozea; dar mai mult ca toate mă întrista boala mamei.

Eram indignat de purtarea lui Savelici, convins fiind că el le făcuse cunoscut părinţilor mei duelul.

Cum mă plimbam prin încăperea strâmtă, m-am oprit în faţa lui şi i-am spus, privindu-l ameninţător:

— După cum se vede, nu ţi-i destul că din pricina ta am fost rănit şi-am stat o lună întreagă între viaţă şi moarte; acum vrei s-o omori şi pe mama.

Savelici a rămas trăsnit.

— Te rog, boierule, a rostit el aproape plângând. Ce vrei să spui cu asta? Sunt eu vinovat c-ai fost rănit? Dumnezeu vede! Am alergat să te apăr cu pieptul meu de spada lui Alexei Ivanâci! Dar m-a împiedicat afurisita de bătrâneţe. Şi ce i-am făcut eu mamei tale?

— Ce i-ai făcut? Cine te-a rugat să mă pârăşti? Mi-ai fost dat ca spion?

— Te-am pârât eu?! Savelici avea lacrimi în ochi. Doamne, împărate ceresc! Poftim, citeşte ce-mi scrie boierul şi vei vedea în ce fel te-am pârât.

A scos din buzunar o scrisoare; am citit următoarele:

„Să-ţi fie ruşine, câine bătrân, că n-ai ţinut socoteală de poruncile mele aspre şi nu mi-ai adus la cunoştinţă şotiile fiului meu, Piotr Andreici, şi-au trebuit să mă anunţe oameni străini. Astfel îţi faci datoria şi îndeplineşti voinţa stăpânului? Pe tine, câine bătrân, am să te trimit să paşti porcii, pentru că mi-ai ascuns adevărul şi l-ai încurajat la rele pe tânărul meu fiu. Cum primeşti scrisoarea asta, să-mi scrii îndată cum îi merge cu sănătatea, despre care am fost înştiinţat că s-a îndreptat; să-mi scrii în ce loc anume a fost rănit şi dacă s-a lecuit bine. „

Era limpede că Savelici era nevinovat şi eu îl jignisem degeaba cu bănuiala şi mustrarea mea.

I-am cerut iertare, dar bătrânul a rămas nemângâiat.

— Iată unde am ajuns, iată ce milostivire am căpătat de la stăpâni! Iată-mă câine bătrân şi păzitor de porci! Iată-mă-s pricina rănirii tale! Nu, tăicuţă Piotr Andreici! Nu eu sunt cel vinovat, ci blestematul de „musie” e vinovat de toate. El te-a învăţat să te împungi cu frigări şi să ţopăi, parcă de omul rău te-ai putea păzi împungând şi ţopăind. Trebuia să-ţi tocmească un „musie” şi să cheltuiască banii de pomană!

Cine oare îşi luase sarcina de a-i anunţa pe părinţi de purtarea mea? Generalul? El nu se prea ocupa de mine; Ivan Kuzmici nu găsise de cuviinţă să raporteze despre duel. Mă frământam cu presupunerile. Bănuiala cădea asupra lui Şvabrin. Numai lui i-ar fi adus folos denunţul, de pe urma căruia s-ar fi putut să fiu mutat, şi astfel legăturile mele cu familia comandantului s-ar fi rupt de la sine. M-am dus să spun totul Mariei Ivanovna. Ea mi-a ieşit înainte în pridvor.

— Ce s-a întâmplat cu dumneata? Cât eşti de palid!

— Totul s-a sfârşit! I-am răspuns, dându-i scrisoarea tatei.

Ea s-a făcut palidă la rându-i. A citit scrisoarea şi mâna îi tremura când mi-a înapoiat-o. Îi tremura şi glasul când mi-a spus:

— După cum se vede, aşa mi-i soarta. Părinţii dumitale nu mă vor în familia lor. Fie în toate voia Domnului! Dumnezeu ştie mai bine decât noi ce ni se cuvine. N-avem ce face, Piotr Andreici; fii măcar dumneata fericit.

— Asta n-o să se întâmple! Am strigat eu apucând-o de mână. Mă iubeşti, sunt gata la orice! Vom merge şi vom cădea la picioarele părinţilor tăi; ei sunt oameni simpli, nu sunt cruzi, nici trufaşi. ne vor blagoslovi; ne vom cununa. Şi-apoi, cu timpul, sunt sigur că îl vom îndupleca şi pe tatăl meu; mama va fi de partea noastră; el mă va ierta.

— Nu, Piotr Andreici, nu mă voi căsători cu tine fără consimţământul părinţilor tăi. Fără blagoslovirea lor vei fi nenorocit! Să ne supunem voinţei lui Dumnezeu. Dacă vei găsi o alta şi o vei iubi, Dumnezeu cu tine, Piotr Andreici; iar eu, pentru voi amândoi.

A început să plângă şi după aceea a plecat. Am vrut să mă duc după dânsa, în casă, dar simţeam că nu mai sunt în stare să mă stăpânesc, şi m-am întors la locuinţa mea.

Savelici mi-a întrerupt şirul gândurilor în care eram adâncit:

— Poftim, domnule, a rostit el, dându-mi o foaie de hârtie scrisă, vezi dacă pârâtorul sunt eu, dacă eu vreau să bag vrajbă între tată şi fiu!

Am luat hârtia; era răspunsul lui la scrisoarea primită. Iată-l, cuvânt cu cuvânt:

„Stăpâne Andrei Petrovici, părintele nostru milostiv!

Am primit scrisoarea dumneavoastră milostivă în care binevoiţi să vă mâniaţi pe mine, robul dumneavoastră, că nu mi-e ruşine să nu vă îndeplinesc poruncile de stăpân; eu nu sunt câine bătrân, ci credincioasa dumneavoastră slugă, poruncile de stăpân le-am îndeplinit întotdeauna şi slujba mi-am făcut-o cu osârdie şi astfel am încărunţit!

N-am scris despre rana lui Piotr Andreici, fiindcă n-am voit să vă sperii degeaba; şi aflu că stăpâna, mama noastră, Avdotia Vasilievna, şi-aşa s-a îmbolnăvit de spaimă, şi am să-l rog pe Dumnezeu pentru sănătatea ei. Cât despre Piotr Andreici, a fost rănit în piept, sub umărul drept, rana a avut o adâncime de trei degete şi a fost îngrijit în casa comandantului unde l-am adus de pe mal, şi l-a lecuit bărbierul de aici, Stepan Paramonov. Acum, Piotr Andreici este sănătos, slavă Domnului, şi nu pot scrie despre el decât de bine. Se aude că şi comandanţii sunt mulţumiţi de dânsul, iar cât despre Vasilisa Egorovna, îi este ca un fiu. Că s-a întâmplat cu el una ca asta, să nu-i fie tânărului de ocară: calul are patru picioare şi tot se poticneşte. Dumnea voastră binevoiţi a scrie că mă veţi trimite să pasc porcii; fie şi asta voia dumneavoastră boierească.

După aceste rânduri, mă închin ca o slugă supusă.

Credinciosul dumnea voastră rob, Arhip Saveliev.”

N-am putut să nu zâmbesc de câteva ori, citind răvaşul bunului bătrân.

Nu eram în stare să-i răspund tatei; iar pentru a o linişti pe mama, socoteam că scrisoarea lui Savelici ajunge. De-atunci, situaţia mea s-a schimbat.

Maria Ivanovna aproape nu mai vorbea cu mine şi mă ocolea. Casa comandantului mi se părea de nesuferit. Puţin câte puţin, m-am obişnuit să stau singur acasă. La început Vasilisa Egorovna îmi făcea reproşuri, dar văzându-mi îndărătnicia, m-a lăsat în pace. Cu Ivan Kuzmici mă întâlneam numai în timpul serviciului. Cu Şvabrin mă întâlneam rar şi niciodată cu plăcere, fiindcă vedeam la dânsul o duşmănie ascunsă, care-mi întărea bănuielile. Viaţa mi-a devenit de nesuferit. Mă copleşeau tot felul de gânduri negre, pe care le hrăneau singurătatea şi lipsa de activitate. În izolarea asta, dragostea se aprindea din ce în ce şi era tot mai chinuitoare. Am pierdut pofta de a citi şi de a vorbi. Eram foarte abătut. Mă temeam să nu înnebunesc sau să nu cad în desfrâu.

Dar evenimente neaşteptate, care mi-au influenţat toată viaţa, au dat sufletului meu o binevenită şi puternică zguduire.