Capitolul II.

Cum era locuit ostrovul Clopotelor de bocitoare şi cum s-au prefăcut în păsări.

Sfârşindu-se cele patru zile de post, pustnicul ne-a dat la mână o dovadă către un oarecare Albian Camat, zis Aeditus [258], paracliserul ostrovului, pe care Panurge l-a botezat Antitus [259].

Era un biet unchiaş pleşuv, cu nasul stacojiu şi îmbujorat la faţă. Ne-a primit bine, fiindcă pustnicul îl înştiinţase că ţinusem postul cu toată străşnicia.

După ce ne-a ospătat cum nu se poate mai bine, ne-a vorbit depre unele ciudăţenii ale ostrovului. Vechii lui locuitori fuseseră siticinii, adică bocitori şi bocitoare, dar cum toate pe lume sunt schimbătoare, s-au prefăcut în păsări. Abia atunci am înţeles cele spuse de Atteius Capiţo, Paulus, Marcellus, Aulu-Gellu, Atheneu, Suidas, Amonius şi alţii, despre bocitorii siticini şi dănţuitorii sicinişti; şi nu mi-a mai fost greu să cred în întrupările lui Nyctimen, Prognu, Itys, Alcmena, Antigona, Tereus [260] şi alte zburătoare. Nu m-am mai îndoit că fetele Matabrunei au fost preschimbate în lebede şi că oamenii care se scaldă de nouă ori în mlaştinile lui Triton din Tracia, la Palena, se prefac în păsări.

Paracliserul ne-a vorbit apoi despre colivii şi despre păsări. Coliviile erau arătoase, bogate, împodobite cu multă îndemânare şi bine clădite. Păsările erau mari, frumoase, vesele şi binecrescute, semănând aidoma cu oamenii de pe la noi. Mâncau şi beau ca oamenii, se găinăţau ca oamenii, mistuiau ca oamenii, zburdau, dormeau şi pârţâiau ca oamenii. Într-un cuvânt, uitându-te la ele, ai fi putut să-i iei drept oameni. Dar nu erau. Cel puţin aşa ne-a încredinţat paracliserul, care a spus că nu sunt nici laici, nici mireni. Frumuseţea penelor lor era de asemeni, uimitoare. Unele aveau pene albe; altele în întregime negre; altele, cenuşii; unele, jumătate albe, jumătate negre, altele în întregime roşii; altele, jumătate albe, jumătate albastre. Ţi-era mai mare dragul să le priveşti! Bărbătuşii se numeau: călugărei, stariţei, episcopoi, cardinalăi şi papagău, acesta din urmă fiind numai unul singur. Femeiuştile se numeau: călugărele, stariţele, episcopele, cardinaline şi papagaiţe. Precum însă printre albine se amestecă şi trântorii, care nu ştiu decât să mănânce şi să spurce stupul, tot astfel, de vreo trei sute de ani se abătuse asupra acestor păsări vesele o puzderie de jivine făţarnice, care din cinci în cinci luni murdăreau şi necinsteau întreg ostrovul. Atât erau de pocite şi de hidoase, încât toate celelalte păsări fugeau să nu le vadă. Aveau gâtul strâmb, labele păroase, gheare şi pântece de scorpie, târtiţă de stimfalidă [261]. Zadarnic au încercat să scape de ele: omorau una, şi răsăreau în loc alte douăzeci şi patru!

Le-am urat să aibă parte de un alt Hercule, care să le stârpească. Fratele Ioan, văzându-le, îşi ieşise din minţi, iar Pantagruel, a păţit ca messir Priap, când a stat să se uite la jertfele zeiţei Ceres şi i s-a scurtat pielea.