Capitolul III.

Cum în ostrovul Clopotelor nu se află decât un singur papagău.

Am întrebat apoi pe meşterul Aeditus, paracliserul, de ce printre atâtea cinstite păsări de toate soiurile, care se împerechează şi se înmulţesc, nu se află decât un singur papagău. Ne-a răspuns că aşa a fost, de la începutul-începutului, hotărârea şi destinul stelelor: din călugărei se nasc stariţei (fără împreunare trupească, aşa cum după spusa lui Aristeu, albinele pot să nască un tăuraş cu aripioare); din stariţei se nasc episcopoii, din aceştia cardinalăii, iar cardinalăii, dacă nu mor cu zile, ajung papagăi. Papagăul nu-i însă decât unul singur, după cum într-un stup de albine nu se află decât o singură matcă şi pe cer un singur soare. Când moare papagăul, se zămisleşte altul în locul lui, dintre cardinalăi: dar ţineţi minte, fără împreunare trupească! Acest neam de pasăre, mărginindu-se la o singură făptură, se reînnoieşte astfel necontenit, ca pasărea Fenix din Arabia. E drept, că acum vreo două mii şapte sute şaizeci de ani s-au ivit pe lume doi papagăi, dar aceea a fost cea mai mare pacoste ce s-a abătut vreodată asupra ostrovului.

— Căci, ne spunea meşterul Aeditus, toate păsările s-au încăierat şi s-au jumulit între ele, iar bătălia a ţinut atât demult, încât ostrovul părea ameninţat să rămână pustiu. Unele păsări ţineau cu papagăul cel dintâi şi se băteau pentru el; altele se dăduseră cu cel de-al doilea şi-l apărau până la moarte; multe din ele tăceau ca peştii, iar clopotele amuţite n-au mai cântat. În timpul acelei răzmeriţe, păsările din amândouă taberele au chemat în ajutorul lor pe împăraţi, pe regi, pe duci, pe marchizi, pe conţi, pe baroni şi cetăţile de pe uscat; iar dihonia n-a încetat, până în ceasul când nu ştiu care din cei doi papagăi a răposat, lăsând din nou pe celălalt de unul singur.

Am întrebat apoi, ce anume le îndemna pe-acele păsări să cânte şi mereu să cânte, fără oprire. Paracliserul ne-a lămurit, că ţin isonul clopotelor care atârnă deasupra coliviilor lor. Apoi ne-a întrebat:

— Doriţi să auziţi cum cântă aceşti călugărei bardocuculiţi [262], care poartă pe cap o glugă, ca ciocârliile?

— Cu plăcere! am răspuns noi.

Paracliserul a sunat de cinci ori din clopot, iar călugăreii s-au strâns numaidecât laolaltă şi au început să cânte.

— Dacă trag şi eu clopotul, a întrebat Panurge, cântă? Aş vrea să-i aud pe ăia cu pene de culoarea scrumbiei afumate.

— Bineînţeles, a răspuns paracliserul.

Panurge a tras clopotul şi păsările cu pricina au început să cânte. Glasul lor era însă răguşit şi supărător. Paracliserul ne-a lămurit că erau al cincilea soi de jivine făţarnice, care se aciuiaseră de curând pe ostrov şi se hrăneau cu peşte, ca stârcii şi cormoranii. Robert Valbringue, care trecuse pe-acolo venind din Africa, le-a dat de veste, nu de mult, că se va abate asupra lor, în curând, al şaselea neam, al capuţinilor, mai prăpădit, mai ciufut şi mai rău decât toţi ceilalţi musafiri nepoftiţi ai ostrovului.

— Africa are însuşirea de-a scoate la iveală tot felul de lucruri nemaivăzute şi pocite, a spus Pantagruel.