Capitolul IV.

Cum toate păsările de pe ostrovul Clopotelor sunt călătoare.

Pantagruel a vorbit mai departe:

— Ne-ai arătat cum cardinalăii zămislesc pe papagău, cum cardinalăii, la rândul lor, purced din episcopoi, episcopoii din stariţei, iar stăriţeii din călugărei. Aş vrea să ştiu cum se ivesc pe lume călugăreii?

— Sunt păsări călătoare şi vin de pe alte meleaguri, a răspuns paracliserul. Unele sunt dintr-o ţară foarte întinsă, care se cheamă a Flămânzilor. Altele dintr-un ţinut de la Soare-Apune, numit al Nepricopsiţilor. În fiecare an, călugăreii sosesc în stoluri, părăsindu-şi părinţii, rudele şi prietenii. Aceasta se întâmplă mai ales, când în acele părţi ale lumii se nasc prunci prea mulţi: băieţi şi fete. Cum, după voia lui Dumnezeu şi după legea firii, averea părintească urmează să se împartă între toţi deopotrivă, moştenirea s-ar fărâmiţa curând; de aceea ţările leapădă din ce prisoseşte, trimiţând pe călugărei în acest ostrov, pe care l-au poreclit al gheboşilor, fiindcă toţi sunt cocoşaţi, chiori, şchiopi, ciungi, boşorogi, schilozi, răpciugoşi, făcând degeaba umbră pământului.

— Fecioarele vestale se alegeau cu totul altminteri, spuse Pantagruel. Labeo Antistius arată, că în această tagmă a preoteselor nu era primită nici o fată care să fi avut sufletul întunecat de patimi, vreunul din simţuri în scădere sau vreo meteahnă trupească oricât de neînsemnată.

— Mult mă mir, a spus mai departe paracliserul, cum mamele din acele părţi ale lumii poartă nouă luni odraslele lor în pântece, iar după ce le-au dat naştere, nu pot să le sufere pe lângă ele mai mult de nouă ani, câteodată nici şapte. Le îmbracă într-o singură cămaşă, le taie nu ştiu câte smocuri de păr din creştetul capului, bolborosesc nişte descântece de pocăinţă, ca egiptenii, şi, fără nici o vătămare sau însângerare, prin metempsihoza lui Pitagora, le preschimbă de-a dreptul în păsări aşa cum le vedeţi. Un singur lucru nu l-am desluşit încă: de unde vin femeiuştile: călugărelele, stăriţelele, papagaiţele şi toate celelalte? Pentru ce în loc să cânte imnuri închinate graţiilor sau motete luminoase cum se obişnuia pe timpul lui Oromasis, se oţărăsc în tânguiri jalnice şi în blesteme, parcă s-ar închina diavolului Ariman? Şi de ce – vorbesc despre cele tinere ca şi despre cele bătrâne – se roagă necontenit pentru neamurile şi prietenii lor, care le-au prefăcut în păsări?

Aproape toate vin din ţara Flămânzilor, unde trăiesc oamenii cei mai mulţi. Ei se numesc asafizi, adică întunecaţi. Când nu mai au ce să mănânce şi când foamea rău-sfătuitoare îi chinuieşte, în loc să înveţe un meşteşug sau să slujească unui om de ispravă, fiindu-le silă să muncească, nu se apucă de nici o treabă, ci vin aici să trăiască la adăpost de griji. Tot aşa se întâmplă cu cei care n-au avut noroc în dragoste, ori au dat greş în cele ce-au întreprins; cu cei care au săvârşit vreo fărădelege şi sunt căutaţi pentru a fi daţi unei morţi mişeleşti. Toţi aleargă şi se adăpostesc aici, unde li-e traiul îndestulat; vin slabi ca nişte ogari şi se îngraşă ca nişte porci, găsind prea lesne ceea ce căutau: tihnă, simbrie şi iertare.

— Dar toate aceste mândre păsări care se aciuiază aici, nu se mai întorc niciodată în lumea unde s-au născut? a întrebat Pantagruel.

— Câte unele, a răspuns Aeditus. Mai demult plecau foarte puţine; târziu şi cu părere de rău. De la o vreme încoace, de când au început să fie tot mai dese întunecimile de stele, au început să ia drumul întoarcerii din ce în ce mai multe. Dar nu-i nici o supărare, fiindcă în aceeaşi măsură creşte tainul celor care-au rămas; iar cele ce îşi iau zborul îşi lasă penele prin urzici şi mărăcini.

Am zărit şi noi vreo câteva, printre care, căutând mai bine, am găsit, cu vârful în sus, pana unui grămătic.