Capitolul V.

Despre căpeteniile ostrovului Clopotelor, lipsite de grai.

Abia şi-a sfârşit vorba paracliserul şi am văzut zburând în apropierea noastră vreo douăzeci şi cinci-treizeci de păsări, împodobite cu pene în fel şi fel de culori, cum nu mai întâlnisem încă pe tot ostrovul. Veşmântul lor împăunat se schimba la faţă din ceas în ceas, ca pielea cameleonului sau ca floarea de tripolion. Toate purtau sub aripa stângă un semn, alcătuit din două linii întretăiate, una culcată şi alta în picioare. Acest semn nu lipsea nici uneia, dar era de culori deosebite: la unele alb, la altele verde, la altele roşu, vioriu sau albastru.

— Ce sunt aceste păsări şi cum le numiţi? a întrebat Pantagruel.

— Sunt corcituri! a răspuns paracliserul. Noi le zicem: cavaleri. Aveţi şi pe la voi din aceştia, de diferite soiuri.

— Fă-le, rogu-te, să cânte. Aş dori să le aud ghiersul.

— Cavalerii nu cântă niciodată! a răspuns Aeditus. În schimb, mănâncă de două ori mai mult.

— Femeiuştile unde sunt? am întrebat eu.

— N-au parte femeiască.

— Cum aşa? s-a mirat Panurge. Or fi, poate, plini de râie sau mâncaţi de sfrinţie, te pomeneşti?

— În adevăr, aceste racile sunt foarte obişnuite la acest neam de păsări, din pricina aerului de mare care nu le prieşte. S-au apropiat de noi, ca să vadă dacă nu se află printre dumneavoastră vreuna din acele păsări răpitoare, care nu-s încă deprinse să apuce momeala, nu cunosc mănuşa şoimarului şi, după credinţa lor, trăiesc în lumea de unde veniţi dumneavoastră. Unele din aceste păsări de pradă poartă sub genunchi o panglică frumoasă şi de preţ, cu un inel pe care scrie: „Afurisit să fie cine se gândeşte la rău” [263]! Altele poartă pe fulgii gâtului un diavol răpus în luptă [264]. Altora, în sfârşit, le atârnă pe piept o blană de berbec [265].

— Meştere paracliser, a spus Panurge, o fi cum le tălmăceşti dumneata, dar noi nu le-am văzut niciodată.

— Am vorbit destul, a încheiat Aeditus. Hai să bem!

— Pe nemâncate? a întrebat Panurge.

— Să bem şi să mâncăm; să mâncăm şi să bem. Nimic nu-i mai preţios decât timpul. Se cuvine, deci, să-l folosim pentru cele bune.

Ne-a dus mai întâi să ne îmbăiem, în feredeul cardinalăilor, care e cu adevărat minunat şi încântător. Băieşii ne-au uns pe trup cu uleiuri îmbălsămate, dar Pantagruel spunea că ar fi băut şi-altminteri cu destulă sete. Paracliserul ne-a poftit apoi într-o sufragerie foarte frumoasă şi ne-a spus:

— Am aflat de la pustnicul Prohabus că aţi ajunat timp de patru zile. De acum înainte va fi dimpotrivă. Veţi bea şi veţi mânca fără încetare, patru zile împlinite.

— Fără să dormim? a întrebat cu îngrijorare Panurge.

— Voia dumneavoastră! a spus paracliserul. Cel ce doarme – bea.

Doamne, Dumnezeule, ce-am mai băut şi-am mai mâncat! Nimerisem peste un om cumsecade.