Capitolul IX.

Cum am ajuns la ostrovul Ferecat.

Am pornit din nou la drum, cu burta plină şi cu vântul în spate. Am întins pânzele şi în mai puţin de două zile am ajuns la ostrovul Ferecat. Era un ţinut pustiu, în care am văzut cu ochii o sumedenie de copaci purtând pe crengile lor: târnăcoape, cazmale, hârleţe, seceri, sape, mistrii, securi, cosoare, ferăstraie, foarfeci, custuri, cleşti, lopeţi, sfredele şi burghie.

În alţi copaci am zărit pumnale, junghere, paloşe, bricege, sule, săbii, iatagane, spade, cuţite şi săgeţi.

N-aveai decât să scuturi copacii, şi toate acele fiare cădeau ca prunele, iar din cădere nimereau într-un fel de trestie, ce-i mai zice şi teacă. Trebuia să bagi bine de seamă să nu-ţi pice vreunul în cap, peste picioare sau altă parte a trupului, fiindcă, aşa cum pornea cu vârful în jos, putea să te sfârtece. Sub nişte alţi arbori, nu ştiu cum le spune, am văzut un alt soi de ierburi, care semănau cu nişte suliţe, lănci, halebarde, baltaguri, furci, ţepi şi ţepoaie. Creşteau atât de înalte, încât creştetul lor atingea ramurile copacilor, unindu-se cu tăişurile şi vârfurile care li se potriveau. Copacii le ţineau dinadins pregătite, cum păstrezi la îndemână hainele copilului, când a crescut şi vrei să-l scoţi din scutece. Mai mult decât atât. Ca şi cum ar fi voit să adeverească spusele lui Platon, Anaxagora şi Democrit (filosofi de lepădat să fi fost aceştia?) copacii de pe ostrovul Ferecat semănau cu nişte vietăţi ale pământului, deosebindu-se de ele nu fiindcă n-ar fi avut carne, grăsime, vine, artere, încheieturi, nervi, zgârciuri, oase, măduvă, sânge, mitră, creieri sau alte mădulare, căci pe acestea, cum a arătat Teofrast, le aveau; ci fiindcă stăteau cu capul (adică tulpina) în jos, cu părul (adică rădăcina) în pământ şi cu picioarele (adică ramurile) în văzduh: întocmai ca un om care s-ar răsturna cu crăcii în sus.

Aşa cum podagroşii se pricep să spună când se strică vremea ori se îndreaptă, după durerile pe care le simt în genunchi sau prin şale, tot astfel acei copaci, datorită rădăcinilor, sucului şi măduvei lor, ştiu ce fel de teci vor creşte sub ei, pregătindu-le fierul nimerit. E drept că în toate (afară de cele ale lui Dumnezeu) se întâmplă uneori câte o greşeală. Natura însăşi n-o nimereşte totdeauna şi dă la iveală câteodată lucruri şi fiinţe pocite sau hidoase. Copacii ostrovului Ferecat au şi ei câteva cusururi, pe care le-am însemnat, aşa cum le-am văzut: un crâmpei de suliţă, care creştea pe o creangă purtătoare de felurite fiare, s-a împreunat cu o mătură. (Nu-i nici o pagubă, va sluji la curăţatul hornurilor.) Un cuţit s-a lipit de-o foarfecă. (Bună îmbinare pentru curăţatul omizilor.) Un mâner de halebardă a atins un tăiş de seceră, parcă ar fi fost un fătălău! (Sculă potrivită pentru cositul ierbii.) Mare lucru e să crezi în Dumnezeu!

Întorcându-ne la corăbiile noastre, mi s-a năzărit că în dosul nu ştiu cărui tufiş erau niscava oameni, care ascuţeau parcă nişte fiare, pe care le ţineau nu ştiu unde şi nici n-aş putea să spun în ce fel.