Capitolul X.

Cum a ajuns Pantagruel la ostrovul Norocului.

Părăsind ostrovul Ferecat, ne-am urmat călătoria mai departe, iar a doua zi am ajuns la ostrovul Norocului. Acest ţinut seamănă aidoma cu Fontainebleau-ul, iar pământul lui e atât de sărac, că oasele (adică stâncile) îi ies prin piele. E un ostrov nisipos, sterp, nesănătos şi urât. Cârmaciul ne-a arătat două stânci pătrate, însemnate pe fiecare faţă cu nişte puncte mici şi negre, iar în întregimea lor atât de albe, încât mi s-au părut a fi tăiate în alabastru sau acoperite pe de-a-ntregul cu zăpadă. Cârmaciul ne-a spus că sunt zaruri. Ne-a mai lămurit că în acele stânci cu şase feţe se află cuibul celor douăzeci şi patru de diavoli ai norocului, atât de temuţi în ţara noastră. Cei mari, doi fraţi gemeni, merg alături şi se numesc Şase-Şase. Celor mai mici le zice: Unu-Unu, Doi-Doi, Trei-Trei, Patru-Patru, Cinci-Cinci; pe ceilalţi îi cheamă: Şase-Cinci, Şase-Patru, Şase-Trei, Şase-Doi, Şase-Unu, Cinci-Patru, Cinci-Trei şi aşa mai departe. Mi-am adus aminte, că prea puţini sunt jucătorii care nu-l pomenesc pe dracul, aruncând cele două zaruri cu ceaşca şi strigând, de pildă: Senes [268], prietenul meu! (adică dracul cel mare), Ambezar [269], puştiule! (adică diavolul cel mic) „Patru-Doi, băieţaşii mei” şi aşa mai departe, fiecare cu porecla şi cu numărul lui. Nu numai că jucătorii le spun tuturor pe nume, dar sunt cu ei prieteni şi cunoscuţi. E drept că dracul nu vine totdeauna când îl chemi, ba adeseori trimite pe altul în loc, el fiind în altă parte, unde fusese poftit mai din vreme. Aceasta nu înseamnă că dracii au simţurile tocite şi că nu aud. Dimpotrivă.

Ne-a mai spus, că de jur împrejurul ostrovului aceluia şi prin apropierea stâncilor, s-au înecat mai multe corăbii şi au pierit mai multe vieţi decât pe meleagurile tuturor Caribdelor, Sirtelor, Sirenelor, Scilelor, Strofadelor şi celorlalte vârtejuri şi genuni ale mării. L-am crezut fără greutate, amintindu-mi că odinioară înţelepţii Egiptului scriau cu ieroglife numele lui Neptun pe o faţă a zarurilor. Apoi, pe rând: Apolo era unu, Diana doi, Minerva şase şi aşa mai departe. Am mai aflat că se găsea pe ostrov un şip cu sânge din vasul sfântului Graal, moaşte dumnezeieşti, pe care puţini le cunosc. Panurge s-a rugat cu atâta stăruinţă de paznici, încât aceştia s-au înduplecat să ni-l arate, cu pregătiri şi închinăciuni de trei ori mai mari decât la Florenţa pentru Pandectele lui Justinian sau la Roma pentru sfânta Veronica. N-am văzut de când sunt atâtea lumânări şi atâtea făclii. Toate acestea, ca să ne arate, ce? O buză de iepure fript. Altceva vrednic de luare-aminte n-am văzut, decât pe mucalitul Haz, fiul tristului cavaler de Necaz; apoi găoacele celor două ouă pe care le-a clocit pe vremuri Leda şi din care au ieşit Castor şi Pollux, fraţii frumoasei Elena. Paznicii ne-au dăruit câte o aşchie, s-o bem cu apă neîncepută. La plecare, am cumpărat o ladă cu fesuri, nişte tichii şi broboade din care se poartă pe ostrovul Norocului. Nu cred că o să am vreun câştig din vânzarea lor. Puţini o să se grăbească să le cumpere, şi nimeni n-o să vrea să le poarte.