Capitolul VIII.

Cum am izbutit cu mare greutate să-l vedem pe papagău.

A treia zi am petrecut-o ca şi pe cele două dinainte: mâncând şi bând. Pantagruel a cerut cu stăruinţă să-l vadă pe papagău, dar paracliserul a răspuns că nu-i lucru atât de uşor.

— Cum adică? a întrebat Pantagruel. Poartă coiful lui Pluto pe cap, inelul lui Gyges în gheară sau un cameleon în sân, ca să se facă nevăzut?

— Nu, dar prin firea lucrurilor e anevoie să ajungă cineva până la el. Voi face totuşi astfel ca să-l vedeţi, dacă va fi cu putinţă.

Spunând acestea, ne-a lăsat sa ne luptăm cu paharele. După vreun sfert de ceas s-a întors, spunând că papagăul poate fi văzut la acea vreme. Ne-a dus în tăcere şi pe furiş până la colivia unde papagăul şedea pe vine, înconjurat de doi cardinalăi mai mărunţei şi vreo şase episcopoi înfoiaţi şi graşi. Panurge i-a privit cu uimire înfăţişarea, mişcările, statura, apoi a strigat:

— Ducă-se pe pustii! Seamănă cu o pupăză!

— Vorbeşte mai încet, pentru Dumnezeu! a spus paracliserul. E o pasăre cu urechi, cum bine a băgat de seamă înţeleptul Michel din Macon.

— E o pu-pă-ză… a şoptit Panurge.

— Dacă v-aude cum îl bârfiţi sunteţi pierduţi, oameni buni! Vedeţi în colţul coliviei o căldăruşă?

În ea sunt numai fulgere şi trăsnete, tunete şi furtună, e diavolul însuşi, pe care îl va asmuţi asupra dumneavoastră şi într-o clipă vă veţi prăvăli în prăpastie, la douăzeci de stânjeni sub pământ!

— Ar fi mai bine, a spus fratele Ioan, să ne aşezăm din nou la masă.

Panurge rămăsese într-o adâncă smerenie în faţa papagăului şi a celorlalţi sfetnici ai lui, când a zărit deasupra coliviei o cucuvea. Atunci a spus:

— Ajută-ne, Doamne, că ne ia dracul! Suntem pierduţi! Am murit! Ne cântă cucuvaia! Asta-i ţara ielelor, nu-i a păsărelelor! E ţara belelelor, ţara cucuvelelor!

— Vorbeşte mai încet, s-a răstit paracliserul. Nu-i o cucuvea, e un cuvios!

— Dar papagăul nu cântă? a întrebat Pantagruel. Mult am dori să-i auzim sfântul glas.

— Are zilele lui când cântă şi ceasurile lui când se aşază la masă, a răspuns Aeditus.

— Mie nu mi se potriveşte, a spus Panurge. Pentru mine toate ceasurile sunt bune. Hai să bem!

— Iată, acum ai grăit înţelepţeşte. Vorbind astfel, nu vei cădea în erezie nicicând. Ai dreptate. Să mergem!

Întorcându-ne la paharele noastre, am zărit stând turceşte un bătrân episcopoi cu moţul verde, însoţit de un suflegau şi trei onocrotali [267], păsări vesele; episcopoiul sforăia la umbră. Lângă el şedea o stăreţică nostimioară, care atât de dulce cânta, încât am fi vrut să fim numai urechi din cap până în picioare, să nu pierdem nici o picătură din viersul ei.

— Stăreţică îşi sparge pieptul cântând, a spus Panurge, iar episcopoiul sforăie ca un porc. Să vedeţi, cum o să-l fac eu acum să cânte!

Panurge a început să tragă clopotul cel mare care atârna deasupra coliviei, dar cu cât suna mai tare, cu atât episcopoiul sforăia mai cu nădejde, şi nici gând să cânte.

— Stai, cimpoi bătrân, că am eu ac de cojocul tău! s-a supărat Panurge, şi ridicând un bolovan de pe jos, a vrut să i-l azvârle în burtă. Dar paracliserul a strigat:

— Ce faci, omule? Loveşte, turteşte, ucide pe toţi regii şi împăraţii din lume; jupoaie-le pielea şi dă-le otravă, când vrei şi cum vrei; ia la goană îngerii din cer; pentru toate te va ierta papagăul. Dar să nu te atingi de păsările sfinte, dacă ţii la viaţa ta şi a neamurilor tale, la sufletele prietenilor tăi morţi sau vii; căci nici urmaşii urmaşilor lor nu vor scăpa de urgia osândei! Priveşte căldăruşa asta…

— Ar fi mai bine să bem şi să mâncăm, a spus Panurge.

— Aşa e, domnule paracliser, a întărit fratele Ioan. Privind aceste păsări drăceşti, ispitiţi suntem a cârti şi a striga blesteme; bând vinul din ulcea, pe Domnul vom lăuda. Să bem din pahar, ce vorbă cu har!

Trei zile de-a rândul ne-am războit cu paharele (aşa după cum bănuiţi), după care paracliserul ne-a dat voie să plecăm. I-am dăruit o custură frumoasă, care i-a făcut mai multă plăcere decât ulciorul cu apă proaspătă pe care un ţăran, odată, i l-a întins lui Artaxerxe, dându-i să bea. Ne-a mulţumit cu vorbe din adâncul inimii şi ne-a încărcat corabia cu toate de care aveam nevoie. Ne-a poftit călătorie bună şi ne-a urat să ajungem sănătoşi la capătul drumului. Ne-a pus să jurăm pe Jupiter-Petru, că la întoarcere ne vom opri din nou la ei. Când să ne despărţim, ne-a spus:

— Prieteni, nu uitaţi, că în lumea aceasta sunt mai multe păcate decât oameni. Să ţineţi minte!