Capitolul VII.

Panurge povesteşte paracliserului întâmplarea cu măgarul şi armăsarul.

După ce am mâncat şi am băut zdravăn, Aeditus ne-a poftit într-o încăpere frumos dichisită cu aşternut de covoare şi cu pereţii înveşmântaţi în aur. Ne-a pus dinainte fructe uscate, dulciuri, ienupăr zaharisit, băuturi felurite şi un vin minunat. Ne-a poftit să gustăm din acele leacuri, care, ca şi apa râului Lete ne vor face să uităm toată osteneala ce-am îndurat în lungul nostru drum pe mare. A trimis de asemeni merinde din plin corăbiilor trase la ţărm. Ne-am lăsat odihnei; dar n-a fost chip să aţipim, din pricina clopotelor care cântau fără istov.

La miezul nopţii, Aeditus a venit să ne trezească şi ne-a poftit să bem. Ridicând cel dintâi paharul, a spus:

— Voi, vietăţile de pe tărâmul celălalt, spuneţi că neştiinţa e mama tuturor relelor. Adevărat! Şi cu toate acestea, n-aţi izgonit-o cu totul din mintea voastră. În ea trăiţi. Cu ea şi prin ea. Iată de ce vă încearcă zi de zi atâtea suferinţe. Mereu vă plângeţi şi mereu vă tânguiţi. Nicicând nu sunteţi îndestulaţi. Şi tot astfel văd că se întâmplă în clipa de faţă, căci numai neştiinţa vă ţine în aşternut, cum Vulcan l-a legat odinioară în lanţuri pe zeul războaielor. Nu înţelegeţi, că sunteţi datori să cruţaţi somnul şi să nu lăsaţi să se irosească belşugul acestui ostrov minunat? S-ar fi cuvenit să vă ospătaţi până acum de trei ori. Luaţi aminte la cele ce vă spun: pentru a vă înfrupta din toate bunătăţile ostrovului Clopotelor, cuvine-se cu adevărat să vă sculaţi o dată cu zorile. Mâncând, bucatele sporesc. Lăsându-le la o parte, se împuţinează. Iarba cosită în primăvară creşte mai deasă şi aduce mai mult folos; lăsată în voia ei, tânjeşte şi o năpădeşte muşchiul. Să bem, prieteni! Să bem cu toţii! Păsările noastre cele mai gingaşe cântă în cinstea dumneavoastră. Să bem, dacă nu vă supăraţi, în sănătatea lor. Luaţi şi beţi! Cu cât veţi bea mai mult, cu atât veţi scuipa mai bine. Să bem! O dată, de două ori, de nouă ori! Non zelus, şed charitas [266]!

În zorii zilei ne-a trezit din nou şi ne-a poftit la o ciorbă de burtă. Apoi ne-am aşezat din nou la masă şi am lungit ospăţul toată ziua, trecând din una în alta, fără popas de odihnă, de la gustare la ojină, de la ojină la prânz, de la prânz la cină şi aşa mai departe. Din când în când mai dădeam o raită pe cărările ostrovului, ca să privim acele binecuvântate zburătoare şi să ascultăm cântecele lor voioase.

Spre seară, Panurge i-a spus paracliserului:

— Prietene, îngăduie-mi să-ţi povestesc o întâmplare cu haz, care s-a petrecut la Chatelleraudois, acum vreo douăzeci şi trei de luni:

Într-o dimineaţă de aprilie, grăjdarul unui cavaler plimba caii pe câmp, când s-a întâlnit cu o păstoriţă, care stând la umbra unui tei, îşi păzea turma de miei, cu măgarul lângă ea şi vreo câteva capre.

Intrând în vorbă cu păstoriţa, grăjdarul a poftit-o să se urce cu el în şa, îmbiind-o să-i arate grajdurile şi să ia împreună o fărâmă de gustare, la botul calului. În vreme ce glumeau amândoi despre câte toate, calul i-a şoptit măgarului la ureche (căci în anul acela, dobitoacele, pe alocuri, vorbeau): – „Mi-e milă de tine, urecheatule, şi te plâng. Eşti mic şi prăpădit, munceşti cât e ziua de mare şi de atâta trudă, ţi s-a ros spinarea. N-ai ce face, dacă aşa te-a lăsat Dumnezeu, să fii slugă la oameni. Eşti un măgar cumsecade. Dar – oricum! – să nu fii ţesălat niciodată, decât în răspăr, să porţi pe greabăn o povară atât de grea şi să flămânzeşti mereu, mi se pare un lucru nedrept şi fără noimă. Te văd ciufulit, deşelat, costeliv şi hrănit ca vai de lume, numai cu ciulini şi cu rogoz. Întinde pasul, măgarule, şi hai cu mine să-ţi arăt cum suntem ţinuţi şi îngrijiţi noi, cei care ne-am născut pentru războaie şi luptă. Nici n-o să-ţi vină să crezi, când vei vedea porţia mea de ovăz!” – „Viu bucuros, domnule cal”. – „Zi „domnule armăsar”, măgarule!” – „Iertaţi-mă, domnule armăsar, noi ăştia de la ţară nu prea ştim să potrivim vorbele cum se cuvine. Fiindcă sunteţi însă atât de bun să mă poftiţi, voi veni bucuros în urma dumneavoastră, ceva mai departe, să nu mă loviţi (vă rog să mă credeţi că mi-e pielea ferfeniţă!) „

Păstoriţa s-a suit călare, iar măgarul a luat-o după armăsar, în nădejdea că, ajungând acasă, o să-i facă şi lui parte din traista de ovăz. Grăjdarul, văzându-l, a poruncit însă argaţilor să-l ia la goană cu furca şi cu ciomege pe spinare. Măgarul a luat-o la sănătoasa, chemând în ajutor pe Neptun, zeul ocrotitor al călăreţilor. „Are dreptate, spunea în gândul lui. Nu se cuvine măgarului să meargă în rând cu domnii cei mari. Soarta mea e să slujesc pe cei săraci. Aşa m-a învăţat Esop, şi ar fi din partea mea o îndrăzneală prea mare. N-am altceva de făcut decât s-o iau din loc, şi cât mai repede, până nu începe să-mi joace ciomagul pe spinare!” Şi măgarul a început să fugă, sărind, tropăind şi pârţâind.

Păstoriţa, zărindu-l cum fuge, a spus grăjdarului că măgarul e al ei, şi dacă nu se poartă frumos cu el, se lasă păgubaşă de gustare. Ca să-i facă pe voie, grăjdarul a poruncit să i se dea măgarului cât o putea să mănânce, chiar de-ar rămâne caii fără ovăz timp de opt zile. A fost însă mai greu să-l cheme pe măgar înapoi. Degeaba îl îmbiau băieţii: – „Hai, măgăruşule, hai! Vino, să-ţi dăm ovăz!” Măgarul zicea: – „Nu viu, că mi-e ruşine”. Cu cât îl pofteau mai drăgălaş, cu atât sărea şi pârţâia mai tare. Şi dus ar fi fost, dacă păstoriţa nu i-ar fi îndemnat pe argaţi să sune în mers ovăzul pe fundul baniţei. Ceea ce au şi făcut. Măgarul s-a întors dintr-o dată cu urechile spre ei şi le-a spus: – „Ovăz? Vreau ovăz. Numai furca să n-o văz! Staţi! Staţi că viu!” Şi măgarul a venit, cântând cu acel glas frumos şi mlădios, pe care, după cum ştiţi, îl au dobitoacele din Arcadia.

L-au luat şi l-au dus în grajd, alături de armăsar; l-au şters, l-au frecat, l-au ţesălat şi l-au periat; i-au aşternut pe jos culcuş de paie până sub burtă, i-au umplut ieslele cu fân şi i-au pus dinainte o baniţă de ovăz, pe care argaţii au avut grijă să-l cearnă. Măgarul mişca din urechi, voind să spună că i se face o cinste prea mare şi că el ar fi mâncat ovăzul, cu aceeaşi poftă, şi necernut. După ce s-au săturat bine amândoi, calul l-a întrebat pe măgar: – „Ei, urechiatule, cum te simţi? Plăcutu-ţi-a ovăzul? Şi mai făceai mofturi! Ce zici?” – „Jur pe smochinele pe care le-a mâncat strămoşul meu făcându-l pe Filimon să moară de râs, că nici regii şi împăraţii nu prânzesc mai bine. Un singur lucru mai lipseşte, ca să fie plăcerea întreagă. Dumneavoastră, domnilor cai, vă rog să iertaţi, unde vă bălegaţi?” – „Ce vorbă e asta? s-a supărat armăsarul. Ţi s-au încins creierii? Mă iei drept măgar?” – „I-a! I-a! a spus măgarul pe limba lui. Sunt cam tare de cap şi n-am învăţat să vorbesc pe ocolite, ca domnii cai. Să fie cu iertare, unde vă faceţi nevoile, domnilor armăsari? Aici în grajd, e voie?” – „Vorbeşte mai încet, mintosule, că te aud domnii argaţi şi-or să-ţi tragă vreo câteva cu furca, să-ţi treacă pofta de bălegat! Noi, nici udul nu îndrăznim să ni-l lăsăm în grajd, de frica bătăii! Altminteri, după cum vezi, trăim ca în sânul lui Avram!” – „Jur pe muchea samarului pe care îl port în spate, ca mă lipsesc de aşternutul, de fânul şi de ovăzul vostru. Trăiască ciulinii câmpului, unde poţi să-ţi faci nevoile cum îţi place! Eu am o vorbă: mâncarea e fudulie, bălegatul e ce e! E fânul şi ovăzul nostru. Hei, domnule armăsar, dacă ne-ai vedea când ne adunăm la sfat în zilele de târg, cu ce voie bună ne uşurăm, în timp ce stăpânele noastre îşi vând gâştele şi puii. Şi cu asta, basta! Am zis.”

Panurge a tăcut. Pantagruel l-a rugat să ne spună tâlcul povestirii. Dar paracliserul a răspuns:

— Pentru cine ştie să priceapă e de-ajuns. Am înţeles foarte bine unde vrei să baţi cu pilda calului şi a măgarului. S-ar cuveni să ai puţină ruşine! Ce doreşti dumneata nu se poate. Să nu mai vorbim.

— Văzui adineauri pe-aici, a spus Panurge, o stareţă albă, pe care mai bucuros aş umbla călare, decât s-o port de mână. Atât e de frumoasă şi de curată, încât aş păcătui cu ea fără grijă, o dată sau de două ori. Nu m-am gândit la nimic rău, Doamne fereşte! Să dea Dumnezeu să m-ajungă în orice clipă, răul la care m-am gândit!