Capitolul XI.

Cum am coborât în vizuina Pisihoţului, mai-marele cotoilor îmblăniţi.

Câteva zile mai târziu, după ce era cât pe-aici să ne ducem la fund de vreo două-trei ori, am trecut pe lângă ostrovul Pedepselor – un ţinut tot atât de pustiu – şi am ajuns la ostrovul Judecăţilor.

Pantagruel n-a vrut să coboare din corabie şi foarte bine a făcut, fiindcă pe noi ne-a prins şi ne-a închis căpetenia cotoilor-îmblăniţi, Pisihoţul, pe cuvânt că cineva din ai noştri ar fi încercat să vândă unui poliţai fesuri din ostrovul Norocului. Cotoii îmblăniţi sunt nişte fiare cumplite şi înfricoşătoare: mănâncă copii mici şi pasc pe trepte de marmură. Puteţi să vă închipuiţi, beţivilor, cât de cârn le e nasul! Nu le creşte părul pe piele, ci sunt îmblăniţi pe dinăuntru, iar fiecare din ei poartă, ca semn de recunoaştere şi drept lozincă o turbincă larg deschisă. N-o poartă însă toţi în acelaşi fel. Unii şi-o leagă la gât, ca pe-o băsmăluţă; alţii o încing peste burtă; unii şi-o atârnă pe şold; alţii la şezut, nu se ştie de ce. Au gheare atât de puternice, de lungi şi de ascuţite, că nimic nu le scapă, când apucă. Unii poartă pe cap o tichie cu patru streşini şi în patru colţuri; alţii, o scufie cu marginile răsfrânte; alţii un fel de coif de catifea neagră, ca un potcap turtit.

Intrând în vizuina lor, ne-a spus aşa un cerşetor, căruia i-am dat o leţcaie la ieşirea din biserică:

— Oameni buni, să vă ajute Dumnezeu, să nu vă lăsaţi oasele pe-aici? Uitaţi-vă la mutrele acestor straşnici împărţitori ai dreptăţii încotoşmănate. Luaţi seama! Numai şase olimpiade de veţi mai avea de trăit, înainte de a împlini vârsta a doi câini la un loc, o să vedeţi cum aceşti cotoi-îmblăniţi vor pune gheara pe toată Europa şi vor stăpâni după poftă toate bunurile ei, afară numai dacă prin vreo pedeapsă a cerului nu se vor irosi în mâinile urmaşilor lor câştigurile ce-au dobândit prin vicleşug şi strâmbătate. Ascultaţi vorba unui cerşetor cinstit. S-a sălăşluit printre ei un al şaselea simţ, cu ajutorul căruia înhaţă, înfulică şi spurcă tot. Pun pe rug. Trag pe roată. Taie capetele. Aruncă în temniţă. Schingiuiesc, prigonesc şi sărăcesc lumea, fără să mai deosebească binele de rău. Păcatul la ei se cheamă cinste; cruzimea se numeşte omenie; trădarea îmbracă veşmintele credinţei; hoţia e dărnicie. Legea lor e jaful, iar când îl săvârşesc, toţi oamenii se închină, afară de eretici. Stăpânirea lor e atotstăpânitoare; judecata lor n-are judecător. Uitaţi-vă la ei şi veţi vedea, că troaca lor stă în grajd, deasupra ieslelor. Să vă aduceţi aminte despre aceasta, iar dacă veţi vedea abătându-se asupra lumii: ciuma, foametea, războaiele, cutremurele de pământ, atâtea nenorociri şi sfâşieri între oameni, să ştiţi că nu-i de vină nici aşezarea rău prevestitoare a stelelor, nici volniciile Curiei de la Roma, nici tirania prinţilor care stăpânesc pământul, nici făţărnicia fariseilor, a ereticilor şi a profeţilor mincinoşi, nici lăcomia cămătarilor, nici îndrăzneala plăsmuitorilor de bani, nici neştiinţa, neruşinarea şi nesocotinţa felcerilor sau a spiţerilor, nici stricăciunea femeilor desfrânate, care îşi otrăvesc bărbaţii şi îşi sugrumă pruncii, nu! Pricina nefericirilor omeneşti căutaţi-o în răutatea fără margini a acestor cotoi-îmblăniţi, care ascunşi în vizuinile lor, mai tainice decât cabala evreilor, nu sunt nici îndeajuns de dispreţuiţi, nici bine ţinuţi în frâu şi nici pedepsiţi cum s-ar cuveni. Dar dacă, într-o zi, poporul va ajunge a-i cunoaşte aşa cum sunt, nu se va găsi pe lume nici vorbitori atât de pricepuţi, nici legiuiri atât de aspre, nici judecători atât de puternici, ca să-i poată ocroti, cruţându-i de a fi arşi de vii fără milă în hrubele lor! Înşişi copiii lor, puii de cotoi, ca şi celelalte neamuri ale lor, se vor lepăda de ei şi îi vor blestema. Precum Anibal, la porunca tatălui său Amilcar, a jurat în faţa zeilor că va prigoni pe romani, din toate puterile lui, până la ultima suflare a vieţii, tot astfel am primit de la fie-iertatul meu părinte îndemnul de a sta departe de aceşti cotoi-îmblăniţi, aşteptând să cadă asupra lor trăsnetul din cer şi să-i prefacă în cenuşă, ca pe ceilalţi titani păgâni, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Oamenii au ajuns atât de puţin simţitori, încât nu-şi mai amintesc despre suferinţele pe care le-au îndurat şi nu se gândesc la răul pe care îl vor mai suferi; şi chiar dacă şi-ar duce aminte, nu îndrăznesc, nu vor sau nu pot să-l stârpească.

— Aşa stau lucrurile? a spus Panurge. Să fugim! Hai, hai! Pentru numele lui Dumnezeu-sfântul, aici nu-i de noi. S-o ştergem!

Acest calic de treabă atât m-a minunat, De parcă-n plină iarnă în cer ar fi tunat.

Voind să ne întoarcem la corabie, am găsit poarta încuiată. Am aflat astfel că, de intrat, se putea intra uşor în vizuinea cotoilor-îmblăniţi, dar de ieşit, nu era chip fără o dovadă de descărcare. Din bâlciul care ţine o zi întreagă, nu poţi să pleci, murdar şi cu picioarele pline de praf, tot atât de lesne ca dintr-o dugheană în care târguieşti la repezeală. Mai rău a fost când ne-am înfăţişat la judecată, ca să ne dea hârtie la mână pentru plecare. Ne-am pomenit în faţa unei fiare mai hidoase decât se poate spune. Îi zicea Pisihoţul. N-aş putea să-l asemăn decât cu Himera, cu Sfinxul, cu Cerberul infernului sau cu chipul lui Osiris, aşa cum l-au închipuit egiptenii, având trei capete lipite unul de altul: un cap de leu care rage, altul de câine care înoată şi al treilea de lup cu gura căscată, iar toate trei înlănţuite de un balaur care îşi muşcă coada şi împrăştie raze scânteietoare în jurul lui. Avea mâinile pline de sânge; gheare de scorpie, botul ca un plisc de corb, colţii unui mistreţ de patru ani şi ochii învăpăiaţi ca o gură de iad. Jeţul în care şedea, ca şi al cotoilor din dreapta şi din stânga lui, avea înfăţişarea unor iesle, deasupra cărora atârna o troacă frumoasă şi încăpătoare, aşa cum ne spusese cerşetorul. Deasupra jeţului din mijloc se zărea chipul unei femei bătrâne, care ţinea în mâna dreaptă o seceră [270], iar în cea stângă o cumpănă. Pe nas purta ochelari. Talgerele cumpenei erau întocmite din două tolbe de catifea, una plină de bani, atârnând greu, cealaltă ridicată mult deasupra limbii cântarului, şi goală. Era, după cum socot eu, icoana dreptăţii încotoşmănite, pe care vechii tebani o blestemau. Ei ciopleau în aur, argint sau marmură chipul judecătorilor răposaţi, amintindu-l pe fiecare după vrednicia lui. Dar pe toţi îi înfăţişau fără mâini!

Am fost duşi, aşadar, înaintea Pisihoţului. Un soi ciudat de oameni, purtând saci şi tolbe pline cu vrafuri de hârtie, ne-au poftit să ne aşezăm pe-o laviţă. Panurge le-a spus:

— Golanilor şi iubiţi prieteni, daţi-mi voie să rămân în picioare. Laviţa asta e prea joasă pentru unul care poartă izmene noi şi pieptarul scurt.

— Stai jos şi nu mai lungi vorba, s-a răstit unul din ei. O să vă înghită pământul de vii, dacă nu veţi răspunde cum se cuvine!