Capitolul XIII.

Cum a dezlegat Panurge ghicitoarea Pisihoţului.

Pisihoţul, ca şi cum n-ar fi auzit vorbele fratelui Ioan, l-a întrebat pe Panurge:

— Dar tu, maţ-umplut, n-ai, care va să zică, nimic de spus?

Panurge a răspuns:

— Văd că ne-am întâlnit cu ciuma, şi ca să zic aşa, o să ne ia dracul, de vreme ce dreptatea noastră a fost pusă sub obroc, iar Satana o să ne cânte, care va să zică, prohodul. Aşadar şi prin urmare, vă rog să-mi daţi voie să plătesc pentru toţi, şi să ne îngădui să plecăm. Sunt sătul de dracul, ca să zic aşa, până peste cap!

— Să plecaţi? s-a zborşit Pisihoţul. De trei sute de ani, care va să zică, nu s-a întâmplat până acum să scape vreunul de-aici, fără să lase, care va să zică, măcar un smoc de păr, sau o bucăţică de piele. Aveţi neruşinarea să spuneţi că aţi fost aduşi în faţa noastră fără temei, iar noi, care va să zică, vă facem nedreptate? Eşti destul de prăpădit şi-altminteri, care va să zică; dar nenorociri mult mai mari te vor ajunge, dacă nu vei izbuti să dezlegi ghicitoarea pe care ţi-am pus-o. Aşadar şi prin urmare, ce răspunzi?

— E un gândac negru, care s-a născut, ca să zic aşa, dintr-un bob de fasole albă, ieşind prin gaura pe care a ros-o, a răspuns Panurge. Câteodată zboară, altă dată, ca să zic aşa, umblă pe pământ. Căci, după cum arată Pitagora, cel dintâi iubitor de înţelepciune nevinovată (grecii îl numeau filosof), gândacul acesta e întruparea, ca să zic aşa, prin metempsihoză, a unei fiinţe omeneşti. După credinţa lui Pitagora, dacă voi înşivă aţi fi oameni, ca să zic aşa, şi moartea v-ar răpune, sufletele voastre, ca să zic aşa, s-ar întrupa într-un gândac: căci după cum în viaţa de-acum aţi ros şi aţi mâncat, într-o altă viaţă va fi, prin urmare, la fel:

Ca o năpârcă ce pândeşte-n cale, Muşca-vei însuşi sânul maicii tale.

— Dă, Doamne! a spus fratele Ioan. Aş vrea să-mi crească un bob de fasole unde nu mă arde soarele şi să mi-l roadă gângăniile astea!

Panurge, sfârşindu-şi vorba, a azvârlit pe podea o pungă de piele plină cu galbeni însoriţi. Auzind punga sunând toţi cotoii îmblăniţi s-au repezit asupra ei, parcă s-ar fi pornit să cânte cu ghearele pe-o lăută fără gât. Apoi au început să strige:

— Sunt dovezi! Dovezi întemeiate! Judecata e luminată: oamenii aceştia sunt nevinovaţi.

— E aur curat, a spus Panurge. Galbeni însoriţi.

— Aşadar şi prin urmare, Curtea a hotărât, a spus Pisihoţul. Să trecem mai departe. Aţi văzut că dracul, care va să zică, nu-i atât de negru cum credeţi? Sunteţi liberi, care va să zică!

Ne-am întors la corăbii, însoţiţi de câţiva dulăi. Înainte de a ne despărţi, dulăii ne-au spus, că nu vom putea ridica ancora până nu vom trimite unele daruri doamnei Pisihoaţa şi celorlalte mâţe îmblănite. Altminteri au poruncă să ne întoarcă din nou la judecată.

— Pârţ! a spus fratele Ioan. Vom scotoci pe fundul lăzii şi vom face aşa ca toată lumea să fie mulţumită.

— Şi să nu uitaţi aldămaşul nostru, au spus dulăii.

— În nici o ţară şi la nici o vreme, a răspuns fratele Ioan, aldămaşul nu lipseşte!