Capitolul XIV.

Cum trăiesc din vânat cotoii îmblăniţi.

Bine vorba nu sfârşise, când fratele Ioan a văzut trăgând la mal şaizeci şi opt de galere şi alte corăbii mai uşoare. S-a îndreptat în grabă spre ele şi cercetând încărcătura lor, a băgat de seamă că erau pline cu vânat: iepuri, claponi, porumbei, mistreţi, căprioare, sitari, pui, raţe, boboci de gâscă şi alte sălbăticiuni şi orătănii. A mai ochit de-asemeni mai multe valuri de catifea, de mătase şi de damasc. Iscodind pe corăbieri şi voind să ştie pentru cine au fost aduse atâtea bunătăţi şi scumpeturi, a aflat că sunt trimise Pisihoţului, cotoilor şi mâţelor îmblănite.

— Ce sunt aceste bunătăţi şi scumpeturi, care se văd aici? a întrebat fratele Ioan.

— Vânat! au răspuns corăbierii.

— Vânat? a spus fratele Ioan. Nu s-au mai săturat, Doamne iartă-mă? Nu-i multă vreme, de când părinţii lor i-au mâncat pe acei vrednici cavaleri, care după felul îndeletnicirii lor vânau cu şoimii şi trăgeau cu arcul, pregătindu-se astfel pentru ostenelile războiului şi mânuirea armelor. Căci vânătoarea nu-i altceva decât o deprindere a luptei, iar Xenofon n-a minţit când a spus că toţi vitejii căpitani de oaste, care au coborât din burta calului în Troia, fuseseră vânători dibaci. Eu nu sunt mare cărturar, dar am auzit lucrurile acestea de la alţii şi nu le pun la îndoială. Aşadar, Pisihoţul crede că sufletele acelor cavaleri răposaţi s-au întrupat după moarte în mistreţi, cerbi, cocori, potârnichi şi în tot soiul de alte sălbăticiuni, pe care ei, în timpul vieţii, le-au îndrăgit şi le-au căutat. Acum, după ce cotoii aceştia îmblăniţi le-au prăpădit şi le-au înghiţit castelele, pământurile, bunurile, câştigurile şi tot bănetul, umblă să le mai sugă încă o dată sângele şi să le mănânce sufletul, într-o altă viaţă. O, câtă dreptate avea acel cerşetor de omenie, şi cât de bine ştia ce spune, când ne-a arătat troaca lor aşezată deasupra ieslelor!

— Bine, bine, a spus Panurge, dar după câte ştiu, marele nostru rege a dat poruncă să fie spânzuraţi toţi cei care s-ar mai atinge de mistreţi, cerbi, capre şi căprioare.

— E adevărat, a răspuns pentru ceilalţi unul din corăbieri, dar marele nostru rege e atât de bun şi de îngăduitor! Iar aceşti cotoi îmblăniţi sunt atât de turbaţi şi atât de lacomi de sânge omenesc, încât mai bine călcăm poruncile regeşti, decât să-i lăsăm fără vânatul pe care-l râvesc. Mai ales că mâine Pisihoţul îşi mărită pe una din mâţişoarele lui cu un motan de seamă, cotoi bine îmblănit. Mai demult, aceşti cotoi îmblăniţi se mulţumeau să roadă hârtie. Acum mănâncă iepuri, potârnichi, becaţe, fazani, pui, căprioare, purcei; nici nu vor să mai audă de alte bucate.

— Măi, să fie al dracului! a spus fratele Ioan. La anul o să mănânce găinaţ, baligă şi aşa mai departe. Nu credeţi?

— O fi, au răspuns aceia.

— Iată ce vom face: vom pune mâna mai întâi pe tot vânatul care se află aci. Mi s-a urât şi mie de atâtea cărnuri sărate! Mi s-au aprins vintrele! Vă vom plăti, bineînţeles, preţul cuvenit. În al doilea rând, ne vom întoarce la Judecată să-i scărmănăm puţin pe toţi diavolii ăştia de cotoi îmblăniţi!

— Eu nu merg! a spus Panurge. Sunt cam temător din fire…