Capitolul XV.

Cum voia fratele Ioan să-i scarmene pe cotoii îmblăniţi

— Anafura şi anteriul! a strigat fratele Ioan, ce fel de călători sunteţi voi? Nişte căcăcioşi! Vă pârţâiţi, vă cufuriţi, vă spârcâiţi şi trândăviţi. Atâta ştiţi. Ei, drăcie cu pălărie! Eu sunt obişnuit altminteri. Dacă trece o zi fără să fac o faptă vitejească, nu pot să dorm toată noaptea. M-aţi luat cu voi la drum să vă ţiu slujbe şi să vă spovedesc? Pastele şi grijania voastră! Pe cel dintâi care o veni la împărtăşanie o să-l trimit cu capul în jos să bată mătănii în fundul mării şi să dea arvună Purgatoriului! Care au fost isprăvile nepieritoare care i-au adus lui Hercule faimă şi cinste peste toate veacurile? A călătorit în toată lumea şi a dezrobit popoarele, scăpându-le de tirani, de prigoană, de primejdii şi de minciună. A stârpit pe tâlhari şi pe căpcăuni, şerpii veninoşi şi fiarele răpitoare. A răpus, de-a rândul, păsările sălbatice de pe lacul Stymfaiului, hidra din Lerna, pe uriaşii Cacus şi Anteu, pe Centauri. Aşa spun învăţaţii; eu nu sunt învăţat. De ce să nu-i urmăm pilda şi să nu facem la fel, ori pe unde vom trece? De ce să nu-i răpunem, ca Hercule, pe aceşti cotoi îmblăniţi, scărmănându-i bine? Sunt nişte cutre de draci împieliţaţi. Să mântuim lumea de pacostea lor! Ah, dacă aş avea puterea lui Mahomet – afurisit să-i fie numele! N-aş mai cere sprijinul şi ajutorul vostru. Ei, mergem? Fiţi încredinţaţi că-i vom stârpi lesne şi fără împotrivire. Au înghiţit de la noi mai multe ocări, decât zece scroafe dintr-un hârdău de lături. Haidem!

— De ocări, am spus eu, nici că le pasă, iar galbenii pe care i-au pus în turbincă i-ar fi cules şi din lături. I-am răpune, după pilda lui Hercule, dacă am avea un căpitan ca Euriteu; şi aş dori ca Jupiter să dea o raită printre ei, vreo două ceasuri, în felul cum i-a apărut ibovnicei sale Semela, mama cea dintâi a drăgălaşului Bachus.

— Să mulţumim lui Dumnezeu că am scăpat teferi din ghearele lor! a spus Panurge. Eu, unul, nu mă mai întorc să dau ochii cu ei. Mă simt foarte tulburat şi m-a ajuns o arşiţă cumplită pe urma ostenelilor ce-am avut. Nu mă mişc de-aici, din trei anumite pricini: mai întâi fiindcă sunt supărat, al doilea fiindcă sunt foarte supărat şi al treilea fiindcă niciodată n-am fost atât de supărat. Frate Ioane, fudulia mea stângă, ascultă-mă cu urechea dreaptă şi crede-mă, că oricând şi de câte ori vei dori să te duci dracului, în faţa judecăţii lui Minos, a lui Eac, a lui Radamante şi a lui Dis, sunt gata să te însoţesc cu credinţă; să trec cu tine dimpreună Acheronul, Stixul şi Cocitul; să beau cu găleata din apa Letei, să plătesc pentru amândoi trecerea cu luntrea lui Caron; dar dacă vrei să te întorci la cotoii îmblăniţi, de ţi-a trăsnit prin cap una ca asta, alege-ţi un alt tovarăş de drum, eu nu merg! Hotărârea mea e nestrămutată, ca un zid de aramă! Doar să mă duci pe sus, cu puterea, sau mort pe năsălie, altminteri nu mă mişc de aici, cum nu porneşte Calpa să se întâlnească cu Abila [272]! Mă rog dumitale: întorsu-s-a Ulise să-şi mai caute sabia în peştera Ciclopului? Ferit-a sfântul! Eu n-am uitat nimic în ieslele Pisihoţului. Nu merg!

— O, inimă miloasă şi prieten de nădejde! Mortăciune! a spus fratele Ioan. Ascultă, scotistule [273] iscusit şi învăţat, ce ţi-a venit să scoţi punga cu galbeni? Ne dau afară banii din casă? Nu era destul să le fi aruncat câţiva şfanţi găuriţi?

— Ce mi-a venit? a spus Panurge. Tu n-ai văzut că la fiecare zece vorbe, care va să zică, Pisihoţul deschidea mereu turbinca lui de catifea? Am priceput, aşadar şi prin urmare, că pentru a scăpa trebuia să-i arunc în faţă, care va să zică, bani de aur. Într-o turbincă de catifea nu poţi să bagi şfanţi găuriţi, nici mărunţiş. Catifeaua cere aur! Mă înţelegi, frate Ioane? Când ţi-o fi pielea argăsită ca a mea, o să vorbeşti o altă limbă, cocoşelule! Cât despre ameninţările lor, să nu mai pomenim!

Smoliţii care ne însoţeau rămăseseră pe ţărm în aşteptarea aldămaşului. Văzând că întindem pânzele şi ne pregătim de drum, s-au apropiat de fratele Ioan, spunându-i că nu ne dau voie să plecăm, până nu vom plăti băutura cuvenită aprozilor pentru treaba ce făcuseră.

— Auleo! Sfinte Sisoie! Tot aici sunteţi, dulăii dracului? Nu sunt destul de necăjit, mai veniţi şi voi să mă stârniţi? Mamă-Doamne! O să vă dau o băutură să vă iasă pe nas!

Trăgând sabia, a coborât din corabie, hotărât să-i taie în bucăţi fără nici o milă. Dar voinicii au luat-o la sănătoasa şi s-au făcut nevăzuţi.

Am mai avut între timp şi un alt necaz. Pe când noi ne găseam la judecata cotoilor îmblăniţi, câţiva din vâslaşii noştri, cu învoirea lui Pantagruel, intraseră într-un han din apropiere să-şi ude gâtlejul şi să se ospăteze puţin. Nu ştiu dacă plătiseră sau nu mâncarea şi băutura, dar hangiţa, o babă colţoasă, zărindu-l pe fratele Ioan, a început să se văicărească în gura mare, aducând ca martori pe un poliţist, ginere de cotoi îmblănit, şi pe alţi doi portărei, că oamenii noştri o păgubiseră. Fratele Ioan, plictisit de plângerile şi de larma lor, a spus:

— Cum adică, prăpădiţilor? Vreţi să spuneţi că oamenii noştri sunt pungaşi? Eu zic altfel, şi am să vă dovedesc cu sabia că am dreptate.

Fratele Ioan a început să învârtească paloşul printre ei, iar gloata care se strânsese a intrat în pământ. A rămas numai baba care acum întorsese vorba, spunând că oamenii de pe corabie erau muşterii cinstiţi, dar au uitat să plătească patul în care se odihniseră după-masă. Nu cerea mai mult de cinci soli.

— Nu-i prea scump, a spus fratele Ioan. Rău au făcut că n-au plătit. Un pat atât de ieftin n-or să mai găsească nicăieri. Voi plăti eu pentru ei, dar mai întâi să văd patul.

Bătrâna hangioaică l-a dus în casă şi i-a arătat patul. L-a lăudat în toate felurile, mai spunând o dată că n-a cerut mult cinci soli. Fratele Ioan i-a numărat banii, apoi a sfârtecat cu sabia faţa plăpumii şi a pernei, aruncând fulgii pe fereastră în bătaia vântului. Fără să-i pese de viscoleala fulgilor care zburau prin văzduh şi pierzându-şi urma în mijlocul ninsorii, a luat plapuma, salteaua şi două cearşafuri, dându-le oamenilor de pe corabie. Iar lui Pantagruel i-a spus că aşternuturile erau mult mai ieftine în ţara aceea decât în Chinonais, cu toate că la noi cresc faimoasele gâşte din Pautile. Hangioaica nu ceruse pentru pat decât cinci soli, pe când în Chinonais nu l-ar fi luat fără doisprezece franci.

De îndată ce fratele Ioan şi ceilalţi vâslaşi s-au întors pe corabie, Pantagruel a dat poruncă să se ridice ancora. S-a abătut însă asupra noastră un vânt atât de aprig, încât am rătăcit drumul. Pornisem parcă înapoi spre ostrovul cotoilor îmblăniţi, când am intrat într-un vârtej adânc şi învolburat, iar unul din corăbieri, suit în vârful catargului dinainte, ne-a strigat că zăreşte din nou spurcatele case ale Pisihoţului. La care, Panurge, tremurând de spaimă, a strigat:

— Prietene, stăpâne, ţine calea dreaptă, peste valuri şi împotriva vântului! Nu cumva să ajungem iar în ţara aceea blestemată, unde mi-am lăsat punga!

Vântul ne-a purtat apoi până în preajma unui alt ostrov, unde n-am mai îndrăznit să coborâm. Am tras lângă un şir de stânci înalte, la o milă depărtare de ţărm.