Capitolul XIX.

Cum am ajuns cu bine în ţara Chintesenţei, căreia îi mai zice şi Entelehia.

Ocolind cu băgare de seamă vârtejul timp de-o jumătate de zi, ne-am urmat calea, iar a treia zi vântul s-a mai potolit şi am ajuns pe ţărmul Matheotehniei [283], la o mică depărtare de palatul Chintesenţei.

Am coborât pe uscat şi ne-am trezit deodată întâmpinaţi de-o mulţime de arcaşi şi alţi oameni înarmaţi, care, pasămite, păzeau cetatea. La început ne-a încercat puţină teamă, fiindcă ne-au cerut să punem jos armele şi cu un glas aspru ne-au întrebat:

— De unde veniţi, fraţilor?

— Dragă vere, a răspuns Panurge, suntem de felul nostru din Tourraine şi am părăsit pământul Franţei, doritori de a ne închina măriei sale Chintesenţa şi a vedea prearenumitul regat al Entelehiei [284].

— Cum ai spus: Entelehia sau Endelehia [285]?

— Iubite vere, a spus Panurge, noi suntem nişte oameni proşti şi săraci cu duhul, de aceea te rugăm să ne ierţi pentru nepriceperea noastră. Inimile noastre sunt curate şi cinstite.

— Nu v-am întrebat fără temei despre această deosebire, căci mulţi din ţara voastră au trecut pe-aici şi ni s-au părut oameni de treabă, vorbind fără greşeală, dar de prin alte ţări veniră unii neobrăzaţi şi fuduli ca nişte scoţieni, încercând să se ia la harţă cu noi; dar pe cât s-au arătat de îndărătnici pe-atât i-am scărmănat de bine; să se înveţe minte! Aveţi, după cât se vede, atâta vreme de pierdut în lumea voastră, încât, în lipsa altor îndeletniciri, n-aţi găsit altceva mai bun de făcut, decât să bârfiţi fără ruşine pe regina noastră, scriind tot felul de minciuni despre ea! Era oare nevoie, ca Cicero să lase la o parte cartea lui despre Republică, şi să se apuce de asemenea treburi? Iar în urma lui, Diogene Laerte, Teodor Gaca, Argirofil, Besarion, Politian, Buda, Lascaris şi toţi diavolii de filosofi ţicniţi, al căror număr, ca şi când n-ar fi fost destul de mare, a mai sporit cu Scaliger, Brigot, Chambrier, Francois Fleury şi nu mai ştiu câţi alţi derbedei cu lumânări la nas. Li s-a încuibat în gât anghina şi li s-a pus de-a curmezişul omuşorului. Noi, care…

— Ei comedie! a murmurat Panurge printre dinţi. Ăsta s-a apucat acum să-i tămâieze pe diavoli!

— Nu cred că aţi venit aici să le apăraţi sminteala şi, după cum se pare, nici nu vi s-a dat vreo împuternicire pentru aceasta; aşadar, să nu mai vorbim despre ei. Aristotel, cel dintâi dintre oameni şi întruparea desăvârşită a înţelepciunii, a fost naşul reginei noastre. El a botezat-o: Entelehia, căci acesta e numele ei cel adevărat. Să-i crape maţul cui i-o spune altfel şi să se plimbe prin toate vămile văzduhului! Dumneavoastră domnilor, fiţi bineveniţi.

Ne-am îmbrăţişat cu toţii şi ne-am bucurat. Panurge mi-a suflat la ureche:

— Frate-meu, nu te-a îngrijorat puţin această primire?

— Oarecum, am răspuns eu.

— Am simţit mai multă teamă decât ostaşii lui Efraim, când fură ucişi şi înecaţi galadiţii, fiindcă au spus Şiboloth, în loc de Siboleth [286]. Ca să mărturisesc adevărat, mi s-a părut că mă scap pe mine!

Căpitanul care ne-a întâmpinat ne-a dus pe tăcute, cu tot alaiul, până la palatul reginei. Pantagruel ar fi vrut să-i vorbească, dar căpitanul, neputând să-i ajungă până la umăr, a cerut o scară sau măcar nişte picioroange. Apoi i-a spus:

— Dacă regina noastră ar da poruncă, am creşte şi noi, tot atât de înalţi ca şi tine; aşa va fi, când ea va voi.

Pătrunzând în palat am văzut în mai multe încăperi o puzderie de oameni bolnavi, împărţiţi după felul suferinţelor lor: de o parte leproşii, de altă parte cei otrăviţi, alături ciumaţii, în cele dintâi rânduri sfrinţiţii şi aşa mai departe.