Capitolul XX.

Cum vindeca Chintesenţa bolile cu ajutorul cântecelor.

În a doua încăpere, căpitanul ne-a arătat o doamnă tânără, de vreo o mie opt sute de ani, cel puţin; frumoasă, gingaşă, cu grijă înveşmântată, care aştepta înconjurată de mai multe domnişoare şi de cavalerii ei. Căpitanul ne-a spus:

— Nu-i vorbiţi, ci priviţi cu luare-aminte ceea ce face. În ţara noastră au fost mulţi regi, care ca prin minune, printr-o singură atingere a mâinilor, vindecau fel de fel de boli, precum gâlcii, ducă-se pe pustii, frigurile de baltă şi altele! Regina noastră tămăduieşte bolnavii fără să-i atingă, cântându-le după felul racilei de care sufăr. Ne-a arătat apoi orga, cu ajutorul căreia vindecase atâţi suferinzi.

Orga aceasta era alcătuită într-un chip destul de ciudat: ţevile erau făcute din păstăi de mană, lada din rădăcină de gaiac, clapele din revent, pedalele din siminichie, claviatura din sacâz.

În vreme ce priveam cu uimire înjghebarea ei minunată, au fost aduşi leproşii. În urma lor veneau slujitorii credincioşi ai Chintesenţei: abstractori, alchimişti, gustători, bucătari, înalţi dregători, tineri prinţi, spătari, cavaleri, eunuci, căpitani. Regina a început să cânte nu ştiu ce cântec, şi leproşii s-au tămăduit de-ndată. Apoi au intrat otrăviţii. Le-a cântat alt cântec şi s-au înzdrăvenit toţi. Au venit la rând: orbii, surzii, muţii şi la urmă ologii. Ne-am simţit atât de cutremuraţi, încât am căzut cu faţa la pământ, pătrunşi de o adâncă evlavie, văzând minunile pe care regina le săvârşise. N-am fi fost în stare să rostim nici un cuvânt. Am rămas aşa, înmărmuriţi, cu fruntea plecată, până când regina, atingând pe Pantagruel cu un mănunchi de trandafiri albi, ne-a adus în fire şi ne-am ridicat de la pământ. Apoi în cuvinte mătăsoase, ca acelea pe care Parysalis le folosea când vorbea fiului său Cirus, ne-a spus:

— Strălucita cinste pe care o văd luminând în jurul fiinţei dumneavoastră, mă încredinţează despre însuşirile tainice pe care le purtaţi în adâncul sufletului. Văzând plăcuta mlădiere a cuviincioaselor dumneavoastră plecăciuni, am înţeles că inima dumneavoastră nu e stricată de patimi şi nici de stearpa deşertăciune a ştiinţei dispreţuitoare, ci plină de acele învăţături alese, pe care, cunoscând relele deprinderi ale poporului neluminat, mai mult le dorim decât le vedem înflorind. Iată pentru ce vă întâmpin cu aceste cuvinte, care izvorau altădată dintr-o simţire curată, dar care au ajuns astăzi o urare cu prea multă uşurinţă folosită: „Fiţi bine, şi mai mult decât bineveniţi!”

— Răspunde tu, mi-a şoptit Panurge, eu nu mă pricep.

N-am răspuns nimic. Nici Pantagruel. Toţi am rămas fără cuvânt. Atunci regina a vorbit din nou:

— Din tăcerea voastră am înţeles că sunteţi din şcoala lui Pitagora, leagănul în care au văzut lumina zilei, pe rând, toţi strămoşii mei. După pilda înaltă a filosofilor din Egipt, v-aţi mulţumit să vă roadeţi unghiile şi să vă scărpinaţi cu degetul după ceafă. Învăţătura lui Pitagora spune că tăcerea e semnul recunoştinţei; egiptenii o socoteau drept o laudă adusă cerului; la Hieropolis preoţii închinau jertfe zeului lor cel mare, fără să rostească un singur cuvânt, departe de orice larmă lumească. Dorinţa mea nu e să pătrund în cugetul vostru pentru a vă sili să-mi fiţi mulţumitori, ci, desprinzându-mă din alcătuirea mea trupească, să vă împărtăşesc, printr-o mărturisire vie, gândurile mele.

Vorbind astfel, s-a întors spre slujitorii ei şi le-a spus: „Tabachini [287]! La panaceu!”

Bucătarii ne-au rugat să nu ne supărăm dacă regina nu va veni să prânzească împreună cu noi, căci ea nu mănâncă decât abstracţiuni, diferite categorii, înţelesuri, subînţelesuri, antiteze, metempsihoze şi judecăţi transcendentale. Am fost duşi într-o mică încăpere, ai cărei pereţi erau împodobiţi de jur împrejur cu clopoţei. Dumnezeu ne e martor cât de bine ne-am ospătat!

Se spune că Jupiter a însemnat toată povestea lumii pe pielea caprei care l-a alăptat în Creta, şi care i-a slujit drept scut când s-a războit cu titanii (pentru care a fost supranumit Egiuchus). Jur pe sfânta mea Sete, beţivilor şi iubiţi prieteni, că nici optsprezece piei de capră, chiar dacă aş scrie cu slove mai mărunte decât ale Iliadei pe care zice că a citit-o Cicero (atât de mici încât le puteai acoperi pe toate cu o coajă de nucă) – tot nu mi-ar ajunge să vă înşir bucatele gustoase şi dulciurile minunate ce ne-au fost puse dinainte, nici să vă arăt cu de-amănuntul ospăţul îmbelşugat cu care am fost omeniţi.

În ceea ce mă priveşte, chiar de-aş avea o sută de limbi, o sută de perechi de buze, glas de aramă şi graiul dulce ca mierea al lui Platon, n-aş putea nici în patru cărţi să vă povestesc măcar o treime de clipă din ceasurile petrecute atunci. Pantagruel spunea că, după tălmăcirea lui, regina, poruncind bucătarilor: „La panaceu!”, a dat acestui cuvânt un înţeles adânc, adică de putere atotstăpânitoare. Tot astfel rostea Luculus numele lui Apolo, de câte ori ospăta sărbătoreşte pe prietenii lui, chiar atunci când picau la masă pe neaşteptate, cum se întâmpla câteodată cu Cicero şi cu Hortensiu.