Capitolul XVIII.

Cum s-a împotmolit corabia noastră şi cum am fost ajutaţi de nişte călători din ţara Chintesenţei.

Împuţinând din pânze şi strângând parâmele, ne-am lăsat purtaţi mai departe pe aripile uşoare ale zefirului. Dar abia străbătusem vreo 222 de mile, când s-a pornit un vârtej repede şi vânturi potrivnice, în rotirea cărora ne-am potolit mersul, păstrând numai vela mică a catargului dinainte. Am ascultat sfatul cârmaciului, care ne spusese, pentru a ne linişti, că vânturile erau blânde, jocul lor o glumă şi valurile potolite; ceea ce nu ne ajută, dar nici nu ne primejduieşte. Ne-am adus aminte de vorba unui vechi filosof, care zicea că sunt multe împrejurări ale vieţii, când trebuie să-ţi păstrezi cumpătul şi să rabzi, în aşteptarea clipei prielnice. Totuşi această încrâncenare de vânturi a ţinut atât de mult, încât, la rugămintea noastră, cârmaciul a încercat să iasă din volbură şi să-şi urmeze calea mai departe. A ridicat, aşadar, pânzele catargului cel mare şi, văzând că acul busolei se abătea spre stânga, a ţinut strâns cârma şi, printr-o smucitură puternică, a ieşit din învălmăşeala vuiturilor. Norocul însă nu ne-a ajutat. Ca şi cum, ferindu-ne de vârtejul Caribdei, ne-am fi ciocnit de stâncile Scilei, la două mile mai departe corabia noastră s-a împotmolit în nisip.

Năierii noştri se dădeau de ceasul morţii şi vântul umfla zadarnic pânzele. Fratele Ioan, care nu se pierduse cu firea, trecea de la unul la altul, îmbărbătându-i cu vorbe prietenoase; le-a spus că a zărit steaua gemenilor lucind deasupra catargului, semn că cerul în curând ne va ajuta.

— De-ar da Dumnezeu să mă văd odată pe uscat! a strigat Panurge. Mai mult nu doresc. Tuturor celor care aţi îndrăgit marea, Domnul să vă dăruiască câte două sute de mii de scuzi. Eu, în cinstea întoarcerii voastre, voi tăia viţelul cel mai gras şi voi pune să se răcească o sută de vedre din vinul cel mai bun. Uite, jur să nu mă mai însor niciodată dacă mă veţi scoate la uscat şi îmi veţi da un cal să ajung acasă. De ţine-cal n-am nevoie. Încalec mai bine fără ajutor. Plaut n-a minţit când a spus că toate supărările, nefericirile şi mâniile noastre ni le pricinuiesc slugile, chiar când sunt lipsite de limbă (care e partea lor cea mai rea şi mai primejdioasă). Drept pedeapsă pentru păcatele slugilor s-au născocit caznele, tragerea pe roată şi focul Gheenei, deşi tălmăcitorii de legi ai vremii noastre le-au schimbat rostul într-un chip cu totul nepotrivit şi fără noimă.

În vremea aceasta văzurăm venind spre noi o corabie încărcată cu tamburine. Am recunoscut pe punte câţiva călători de neam bun, printre care şi pe Henri Cotiral, un vechi prieten al meu. Purta la cingătoare un cap de măgar, cum poartă femeile de la noi mătăniile; în mâna stângă ţinea o scufie mare, soioasă, veche şi murdară, plină de mătreaţă, iar în mâna dreaptă un cocean de varză.

Când a dat cu ochii de mine, a strigat bucuros:

— Mă vezi? Uite aici pe adevăratul Algamana [279] (şi mi-a arătat capul de măgar). Această scufie de doftor e izvorul tămăduirii: Elixo [280]. (Apoi mi-a arătat miezul de varză.) Acesta se numeşte lunaria major [281]. Vom găti-o la întoarcerea noastră.

— De unde veniţi? l-am întrebat. Încotro vă îndreptaţi? Ce duceţi cu voi? Cum a fost marea?

— Din ţara Chintesenţei. Spre Tourraine. Alchimie până în borta şezutului.

— Ce fel de oameni aveţi pe punte?

— Cântăreţi, muzicanţi, poeţi, astrologi, alchimişti şi ceasornicari. Toţi se întorc din ţara Chintesenţei şi au asupra lor măgulitoare scrisori de recunoaştere.

N-a sfârşit bine vorba, şi Panurge i-a strigat, plin de mânie:

— Hei, tu, ăla, care te pricepi să faci copii şi vreme frumoasă, cum treci aşa pe lângă noi, fără să ne dai o mână de ajutor ca să ieşim din adânc?

— Tocmai aveam de gând, a răspuns Henri Cotiral. Aşteptaţi o clipă. Vă despotmolesc numaidecât.

A dat poruncă să se desfunde şapte milioane cincizeci şi două de mii opt sute zece tamburine şi le-a îndreptat cu partea spartă spre puntea din faţă; le-a înnodat zdravăn pe toate de parâme, apoi, luând prova corăbiei noastre în pupa corăbiei lui şi legând parâmele de cabestan, ne-a scos afară din nisip, nu numai cu mare uşurinţă, ci în chipul cel mai plăcut, căci sunetul dulce al tamburinelor, împletindu-se cu murmurul valurilor şi cu poruncile strigate ale năierilor, alcătuiau laolaltă o muzică mai frumoasă decât a stelelor (pe care Platon spune că ar fi auzit-o în vis nopţi de-a rândul).

Nevoind a întârzia să le dovedim recunoştinţa noastră pentru binele ce ni-l făcuseră, am împărţit cu ei scrumbiile, le-am umplut tamburinele cu cârnaţi şi le-am suit pe punte şaizeci şi două de butoaie cu vin. Din nefericire, două balene uriaşe au trecut valvârtej pe lângă corabia lor, revărsând peste punte mai multă apă decât curge pe Viena de la Chinon până la Saumur. Toate tamburinele s-au umplut de apă, pânzele s-au udat leoarcă, iar călătorilor le-a pătruns marea în nădragi, pe la ceafă.

Panurge a râs atât de tare, şi atât de rău, i s-a zdruncinat splina, că l-au ţinut durerile aproape două ceasuri.

— Mă gândisem să le dau vin, dar apa le-a sosit tocmai la vreme. Apa dulce nu le place: abia dacă se spală cu ea pe mâini. Apa sărata însă are în ea borax, salpetru şi ţipirig: e tocmai potrivită pentru bucătăria lui Jeber [282].

N-am avut răgaz să schimbăm cu ei mai multe cuvinte. Vârtejul prin care trecusem ne stricase cârma şi nu era timp de zăbavă. Căpitanul ne-a rugat să-l lăsăm de-acum înainte să poarte corabia singur, noi mulţumindu-ne să bem şi să mâncăm după pofta inimii. Era vorba, zicea el, să se ferească de volbura valurilor şi să taie de-a curmezişul creasta lor, dacă voiam să ajungem cu faţa curată în ţara Chintesenţei.