Capitolul XL.

Cum s-a luptat Bachus cu indienii.

Bachus era înfăţişat, aşadar, lovind cu război pe indieni. După cum mi-am dat seama, Silen, căpetenia călărimii, era asudat leoarcă, iar măgarul îl necăjea cumplit, suflând greu, zbătându-se, zvâcnind şi smucindu-se de mama focului, ca şi cum i-ar fi vârât cineva un tăun sub coadă.

Satirii, căpitanii, sutaşii, căprarii sunau din corn strigări de luptă, dădeau ocol în goană grosului oastei, sărind, pufnind, năvălind, pârţâind şi îndemnându-şi soţii la luptă. […] au năpustit cele dintâi asupra indienilor, scoţând ţipete înfricoşate, în larma cumplită a scuturilor şi tobelor lor; tot cerul răsuna de strigătul lor! Să nu mai spuneţi că numai Apelle, Aristide din Teba şi ceilalţi meşteri se pricepeau să zugrăvească fulgerele, trăsnetele, tunetul, furtunile, cuvintele, firea oamenilor şi gândurile lor!

Indienii au fost înştiinţaţi că Bachus face prăpăd pe unde trece. Atunci s-au urnit în luptă elefanţii, purtând în spinare turnuri de cetate, cu un număr neînchipuit de războinici în ele. Întreaga oaste s-a pus în mişcare, iar înaintea şi în urma ei mergeau elefanţii, întâmpinaţi de strigătele grozave ale bacantelor care, înspăimântate, îşi pierduseră capul.

Să-l fi văzut pe Silen înfuriat, dând de zor pinteni măgarului şi învârtind bâta ca pe-un paloş! Măgarul dădea târcoale elefanţilor, gâfâia cu gura căscată şi zbiera semnalul de luptă. (Tot atât de vitejeşte s-a trezit din somn şi nimfa Lotis, în timpul bacanalelor de altădată, apărându-se împotriva lui Priapcare încerca s-o priapuţuiască pe când dormea.)

Să-l fi văzut pe Pan, cum sălta pe picioarele lui strâmbe în jurul menadelor, îndemnându-le cu fluierul la luptă! Să fi văzut cum un satir mai tânăr înhăţase şaptesprezece regi şi cum o bacantă încolăcise cu şerpii ei patruzeci şi doi de căpitani indieni; cum un faun numai de-o şchioapă ducea pe braţe douăsprezece steaguri smulse duşmanului şi cum nenea Bachus se plimba în carul lui fără să-i pese, de-a lungul câmpului de bătaie, râzând, glumind şi bând în sănătatea tuturor.

La sfârşit era închipuită biruinţa veselului Bachus şi prada luată în război. Carul lui de învingător era împodobit cu iederă culeasă de pe muntele Meros; iederă care în India nu se află. Tot astfel s-a înfăţişat şi Alexandru, după ce i-a supus pe indieni: carul lui era tras de patru elefanţi înhămaţi în şir, unul după altul. Aşa a intrat şi Pompei-cel-Mare în Roma, când s-a întors biruitor din Africa. Bachus, stând în carul lui, bea dintr-o amforă (ca şi Caius Marius mai târziu, după izbânda lui asupra cimbrilor la Aix, în Provenţa). Toţi din oastea lui Bachus purtau pe frunte cununi de iederă. Toate scuturile, toate tobele, toate buzduganele erau împodobite cu iederă; până şi măgarul lui Silen se îmbrăcase în frunză verde.

În dreapta şi în stânga carului lui Bachus mergeau regii prinşi în luptă, cu lanţuri de aur la picioare. Întreaga oaste înainta în alai de sărbătoare, fremătând de bucurie, cărând o pradă nesfârşită şi cântând cântece voioase de război, doine păstoreşti şi imnuri răsunătoare de slavă.

Tot pe-acel perete era arătată ţara Egiptului: cu Nilul lui, cu crocodilii lui, cu maimuţele lui fără coadă, cercopitecii, ibişii, ihneumonii, hipopotamii şi celelalte fiare îmblânzite de Bachus. Iar Bachus străbătea aceste ţinuturi tras de doi boi: pe unul scria cu litere de aur Apis, iar pe celălalt, Osiris.

Înainte de venirea lui Bachus, nu se pomeniseră în Egipt nici boi, nici vaci.