Capitolul XXXIX.

Cum era înfăţişat războiţii biruitor pe care Bachus l-a purtat împotriva indienilor.

Mai întâi erau înfăţişate oraşele, satele, castelele, cetăţile, câmpiile şi pădurile mistuite de flăcări. Am văzut o mulţime de femei dezmetice şi hămesite, care spintecau viţei, miei şi mioare vii, muşcând cu lăcomie din carnea lor însângerată. Toate acestea voiau să însemne, după cum am înţeles, că Bachus, pătrunzând în India, a lăsat în urma lui numai foc şi sânge.

La început, indienii nu l-au luat în seamă şi nu i-au aţinut calea, înştiinţaţi fiind de iscoadele lor că le-a călcat hotarul nu o oaste de războinici, ci numai un bătrânel dolofan ca o muiere şi mereu beat, însoţit de o ceată de tineri pădureţi, goi, cu coarne şi cu coadă ca iezii, sărind şi ţopăind, de gât cu o haită de femei bete. Indienii hotărâseră să-i lase să treacă şi să nu li se împotrivească în luptă, gândind că o biruinţă asupra unei asemenea gloate n-ar fi fost un lucru de cinste, ci mai degrabă de ruşine. Astfel dispreţuit, Bachus a pătruns tot mai adânc în inima ţării, punând pretutindeni foc şi vărsând valuri de sânge. Foc, fiindcă focul şi pulberea care arde sunt armele părinteşti ale lui Bachus. El de la naştere a fost întâmpinat de fulgerele lui Jupiter, pe când casa mamei sale Semeia se mistuia în flăcări. Sânge, fiindcă Bachus sânge dăruieşte în vreme de pace şi sânge varsă în timp de război. Dovadă stau câmpiile ostrovului Samos, numite Panena (adică pline de sânge), unde Bachus, ajungând din urmă amazoanele fugite de pe meleagurile Efesului, le-a răpus însângerând întreaga câmpie. Aceste spuse, veţi înţelege mai bine decât din vorbele lui Aristotel tâlcul vechii înţelepciuni: „Pe timp de război, nici să nu mănânci, nici să nu semeni izmă”. Şi iată de ce, în învălmăşeala luptei, lovit poate fi oricare, fără deosebire; dar nu-i cu putinţă, sau e foarte greu, să opreşti sângele unui rănit care în ziua aceea a cules sau a băut izmă.

Pe-acel perete Bachus era înfăţişat, aşadar, pornind la război într-un car măreţ, tras de trei perechi de leoparzi tineri, înhămaţi unul lângă altul. Obrazul lui era al unui copil, arătând astfel ca beţivii adevăraţi nu îmbătrânesc niciodată; avea obrazul roşu ca al heruvimilor, fără un fir de păr în barbă. Purta pe frunte coarne ascuţite, iar peste ele o cunună împletită din frunze de viţă şi struguri, cu o mitră roşie pe creştet. Încălţările lui erau de aur.

În jurul lui Bachus nu se zărea nici un bărbat. Straja şi toată oastea lui se alcătuia din femei deşănţate, zălude şi turbate: basaride, evande, euniade, edonide, trieteride, ogide, mimalone, menade, tiade şi bachide [295]. Purtau la cingătoare şopârle şi şerpi vii; umblau cu părul despletit şi cu năframe în foi de viţă. Erau înveşmântate în piei de cerb şi căprioare, ţineau în mâini securi, tirsuri, împodobite cu iederă şi viţă, cârlige de fier şi halebarde, aidoma ştiuleţilor de brad. Unele purtau scuturi uşoare, care răsunau la cea mai uşoară atingere; băteau cu ele toba ca în nişte tamburine.

Femeile erau în număr de şaptezeci şi nouă de mii două sute douăzeci şi şapte. Vârful oastei stătea sub porunca lui Silen, în care Bachus avea o încredere deplină; îi pusese de multe ori la încercare vitejia, mărinimia şi chibzuinţă. Era un bătrân mărunţel, burtos şi hodorogit, adus din spate rotund, ca un samar de măgar. Avea urechi mari şi ţuguiate, nas vulturesc şi ascuţit, sprâncene lungi şi aspre, umbla fudul călare pe un măgar şi ţinea în mână o bâtă, rezemându-se în ea, gata de bătaie. Când umbla pe jos se îmbrăca muiereşte şi purta o rochie galbenă. Oastea lui era alcătuită din flăcăi pădureţi, cu coarne de cerb, cruzi ca nişte lei, care jucau, săreau şi ţopăiau în pielea goală. Se numeau titiri sau satiri şi erau în număr de optzeci şi cinci de mii o sută patruzeci şi trei.

Pan, un fel de om strâmb şi pocit, venea cu cea din urmă ceată. De la brâu în jos semăna cu un ţap, coapsele îi erau acoperite de păr şi purta coarnele în sus. Faţa îi era roşie şi aprinsă, barba stufoasă ca a unui bărbat îndrăzneţ şi viteaz, necugetat şi grabnic la mânie; în mâna stângă ţinea un fluier, iar în mâna dreaptă o cârjă; ostaşii lui erau satirii, hemipanii, egipanii, argipanii, silvanii, faunii, lemurii, larii, farjadeţii şi spiriduşii, în număr de şaptezeci şi opt de mii o sută paisprezece. Deviza lor era un singur cuvânt: Evohe [296]!