Capitolul XLI.

Cum era templul luminat de o lampă minunată.

Înainte de a vă împărtăşi răspunsul Butelcii, voi încerca a vă vorbi despre o lampă minunată, a cărei lumină se răspândea cu atâta dărnicie în toată încăperea templului, încât, deşi ne aflam sub pământ, vedeam ca în plină amiază, când soarele limpede şi netulburat îmbrăţişează cu razele lui zarea întreagă a pământului. În mijlocul bolţii atârna un inel de aur greu; de mărimea unui pumn de bărbat, de care erau legate trei lanţuri frumos împletite, mai subţiri decât inelul, lungi de două picioare şi jumătate, cuprinzând într-un triunghi o tăblie de aur rotundă, al cărei diametru depăşea doi coţi. Tăblia de aur avea patru găuri şi în fiecare din ele se afla câte un glob scobit pe dinăuntru, cu o deschizătură pe partea de deasupra ca o mică lampă, măsurând de jur împrejur două palme. Globurile erau tăiate din piatră nestemată: unul de ametist, al doilea de marmură străvezie de India, al treilea de opal, al patrulea de antracit. Fiecare glob era umplut cu apă-de-foc [297], trecută de cinci ori prin alambic şi care, ca uleiul lămpii de aur a lui Pallas din acropola Atenei, nu scade niciodată. În apă pluteau cinci fitiluri, făcute din azbest (la fel cu cele din templul lui Jupiter-Amon, pe care cică le-ar fi văzut isteţul filosof Cleombrat) şi din în carpazian, pe care flacăra nu le mistuie, ci mai degrabă le împrospătează.

Cam la două picioare sub această lampă, cele trei lanţuri de aur treceau prin cele trei toarte ale unei lămpi mai mari, de cleştar curat, măsurând în lărgimea ei un cot şi jumătate. Un vas mai mic de cleştar asemănător, având înfăţişarea unui dovleac, sau mai degrabă a unei oale de noapte, cobora până în fundul lămpii celei mari, cu atâta câtime de apă, ca flacăra azbestului să se ridice până în mijlocul lămpii celei mari. Astfel părea că întreaga sferă a acesteia ardea, fiindcă flacăra se afla tocmai în punctul ei mijlociu.

Aşa precum nu te poţi uita la soare, era cu neputinţă să priveşti de-a dreptul acea lampă. Datorită alcătuirii meşteşugite a lucrării, lumina de-o limpezime desăvârşită a celor patru lămpi mici, cu răsfrângerea feluritelor culori ale pietrelor preţioase, era trimisă în lampa cea mare de sub ele. Strălucirea luminii umplea cu tremurul ei neîntrerupt toate ungherele templului, iar pe luciul marmurei care acoperea pereţii încăperii, jucau culorile curcubeului, ca în zilele când soarele atinge cu razele lui coama norilor purtători de ploaie.

Era o născocire minunată. Şi mai mult m-a umplut însă de uimire bătălia sprintenă şi glumeaţă a unor copii, cu care meşterul împodobise, de jur-împrejur, brâul de cleştar al lămpii celei mari. Copiii stăteau călări pe căişori de lemn, purtând în mâini suliţe din cârcei de viţă şi scuturi înjghebate din ciorchini împletiţi cu frunze. Pornirea lor la luptă şi mişcările lor ştrengăreşti erau cu atâta dibăcie arătate, cum natura însăşi n-ar fi izbutit mai bine. Nu păreau a fi numai tăiate pe faţa cleştarului, ci păreau cioplite pe de-a-ntregul, ca o sculptură de chipuri vesele, însufleţite de lumina care pătrundea prin ele dinlăuntrul lămpii.