Capitolul XLII.

Cum ne-a arătat marea preoteasă Bacbuc fântâna luminoasă din mijlocul templului.

Pe când priveam cu sufletul înfiorat de uimire acea lampă nemaivăzută şi acel templu minunat, s-a apropiat de noi, bucuroasă şi surâzătoare, preacinstita mare preoteasă, însoţită de toate ajutoarele ei. Văzându-ne înveşmântaţi aşa cum înţeleptul felinar ne sfătuise, ne-a dus numaidecât până în mijlocul templului, sub lampa amintită, unde se afla o fântână mai măreaţă şi mai minunată decât ar fi visat vreodată Dedal însuşi. Ghizdurile fântânii, pereţii şi temelia ei erau tăiate din cel mai curat şi mai străveziu alabastru. Fântâna, înaltă de trei palme, avea şapte laturi şi era împodobită de jur împrejur cu stilobate, arulete, cimeze şi frize dorice. Peretele dinăuntru al fântânii era rotund. La unghiurile de întâlnire ale celor şapte laturi, pe marginea fântânii, se înălţa câte o columnă, îngroşată spre mijloc, alcătuind o balustradă de fildeş (pe care meşterii de azi o numesc protri). Erau cu totul şapte columne, după cum şapte erau şi colţurile fântânii. Înălţimea lor de la temelie până la arhitrave era de cel puţin şapte palme, la o depărtare potrivită de linia de mijloc a cercului şi a rotundului dinafară.

Cea dintâi columnă ce s-a ivit privirii noastre la intrarea în templu era tăiată în safir albastru ca lumina cerului.

A doua, de hiacint, amintind culoarea florii în care s-a prefăcut sângele mâniat al lui Ajax.

A treia, de diamant vrăjit, izbăvitor de otravă, care scânteia şi lucea ca un fulger.

A patra, de rubin străveziu, cu răsfrângeri de ametist, ale cărui flăcări se topeau într-o lumină de purpură viorie.

A cincea, de smarald; de cinci sute de ori mai măreaţă decât a zeului Serapis din labirintul Egiptului şi mai strălucitoare decât smaraldele înfipte în ochii leului care străjuieşte mormântul regelui Hermias.

A şasea, de agată; mai veselă şi în mai felurite culori decât aceea la care atât de mult ţinea Pirus, regele Epirului.

A şaptea, de selenit străveziu cu limpezimi de smarald alb, strălucitor ca mierea albinelor de pe muntele Hymet, răsfrângând în apele lui chipul lunii cum se iveşte pe cer: plină, nouă, în creştere, în descreştere.

După credinţa vechilor caldeieni şi a magilor de odinioară, aceste şapte nestemate sunt semnele celor şapte planete ale cerului.

Pe columna cea dintâi, deasupra capitelului, se înălţa chipul turnat în plumb curat al lui Saturn, care ţinea în mână coasa şi avea la picioare un cocor cu totul şi cu totul de aur, smălţuit în culorile fireşti ale păsării saturnine.

Pe a doua, de hiacint, în partea stângă se ridica Jupiter, turnat în cositor şi purtând pe piept un vultur de aur, smălţuit cum îi sunt penele adevărate. Pe a treia se înălţa Febus, plămădit din aurul cel mai curat şi ţinând în mână un cocoş alb.

Pe a patra stăpânea Marte, îmbrăcat în cupru de Corint, cu un leu culcat la picioare.

Pe a cincea, apărea Venus în veşmânt de aramă (metalul pe care l-a folosit Aristot, când a turnat chipul lui Athamos, voind să înfăţişeze îmbujorarea ruşinii ce-a simţit, văzând pe fiul său Learh mort dintr-o nepricepută cădere). La picioarele lui Venus se afla o porumbiţă.

Pe a şasea strălucea Mercur, învăluit în argint viu şi aşteptând în nemişcare, cu un cocostârc la picioare.

Pe a şaptea, lumina Luna, având la picioarele ei un ogar.

Statuile depăşeau cu o treime înălţimea columnelor pe care erau aşezate. Măsurile erau atât de bine socotite după planurile geometriei, încât nici Policlet cu toată ştiinţa lui, n-ar fi putut să izbutească mai bine.

Temelia columnelor, capitelurile, arhitravele, frizele şi cornişele erau alcătuite după tiparele greceşti, din aurul cel mai curat, mai ales, cum nu se găseşte nici în nisipul Ledei, lângă Montpellier, nici în Gangele din India, nici în apele Padului din Italia, nici ale Hebrului din Tracia, ale Tagului din Spania sau ale Patoclului din Lidia.

Aripile care legau columnele între ele erau tăiate din aceleaşi pietre preţioase ca şi columnele în felul următor: aripa de safir se arcuia până deasupra columnei de hiacint, aripa de hiacint se întindea până la columna de diamant şi aşa mai departe.

Pe partea dinăuntru a acestor aripi arcuite şi între capitelurile columnelor se întindea o boltă de cleştar, care acoperea fântâna. Temelia ei avea şapte laturi, ca şi fântâna, apoi se rotunjea spre creştet în chipul unei jumătăţi de sferă. Cleştarul era atât de limpede şi de curat, atât de bine şlefuit şi atât de desăvârşit în apele lui, fără umbre, fără brumă, fără aburi şi fără vine, încât pot să spun că nici Xenocrat însuşi n-a cunoscut un altul asemănător.

Pe marginea boltii de cleştar erau înfăţişate, în chipuri şi slove cu meşteşug tăiate, cele douăsprezece semne ale Zodiacului, cele douăsprezece luni ale anului cu însuşirile lor, cele două solstiţii, cele două echinoxuri, calea pe care o urmează pământul şi cele mai frumoase stele de pe cerul polului de miazăzi şi de-aiurea; cu atâta meşteşug, cu atâta adevăr redate, încât părea să fie lucrarea regelui Necepsos sau a bătrânului astrolog Petosiros.

Pe creştetul bolţii, tocmai deasupra mijlocului fântânii, atârnau trei nestemate, şlefuite în chip de pară, limpezi ca lacrima şi alcătuind prin înclinarea lor o floare de crin de mărimea unei palme. Din potirul crinului răsărea o piatră de granată, mare cât un ou de struţ, tăiată în şapte feţe (care e numărul cel mai prielnic), atât de minunată şi de strălucitoare, încât ridicând privirea pentru a o cuprinde, era să pierdem lumina ochilor. Nici fulgerul, nici flacăra focului, nici soarele însuşi nu revarsă atâta orbitoare văpaie! Pe bună dreptate am socotit cu gândul că Asia întreagă, Africa şi Europa laolaltă nu cuprind atâta bogăţie şi atâtea minuni nemaivăzute, ca acea fântână şi acele lămpi ale templului. Scânteietorul potir de lumină ar fi lăsat în umbră până şi pantarbul, faimoasa piatră de mare preţ a vrăjitorului Iarhac din India, tot aşa cum se ascund stelele când luceşte pe bolta cerului soarele de amiază. Nici Cleopatra, regina Egiptului, n-ar putea să se mai laude cu cele două diamanturi de India, care îi spânzurau la urechi. Pe unul din ele, dăruit de triumvirul Antoniu, l-a băut topit în apă neîncepută; fusese preţuit la o sută de sesterţi.

Zadarnic se fudulea Lullia Paulina cu haina ei ţesută în mărgăritare şi smaralde, stârnind cu acel scump veşmânt uimirea întregii Rome (despre care se spunea că ar fi fost vizuina şi hambarul tâlharilor biruitori al lumii întregi).

Apa fântânii curgea prin trei ţevi şi trei jgheaburi, alcătuite din mărgăritare şi aşezate în chipul a trei unghiuri cu laturile egale. Jgheaburile aveau înfăţişarea unei spirale retezată în două.

Ne pregăteam să ne îndreptăm privirile în altă parte, când Bacbuc ne-a îndemnat să ascultăm curgerea apei. Am prins cu urechea, la început, un sunet minunat, dar încă nedesluşit şi întrerupt, ca şi cum ar fi venit de sub pământ şi de departe. Murmurul acesta tainic nu ni s-ar fi părut atât de plăcut, dacă l-am fi ascultat mai de aproape şi mai lămurit.

Precum inima noastră se bucurase la vederea atâtor lucruri minunate, asemenea ne încânta sufletul acea muzică desfătătoare pe care o ascultam.

Bacbuc ne-a spus:

— Filosofii voştri nu vor să creadă că priveliştile sunt născătoare de mişcare. Priviţi, ascultaţi şi vă veţi încredinţa. Aceste jgheaburi în chip de melc, pe care le vedeţi tăiate în două, alcătuind o încincită împerechere, sunt puse în mişcare de fiecare val pornind din adânc, şi aşa cum ar pătrunde în vâna cavă în loc de a intra în ventricolul drept al inimii, fac să curgă apa sfintei fântâni; iar curgerea ei trezeşte acea cântare minunată, care străbate până la mările lumii voastre.