Capitolul XLIII.

Cum apa din fântână lua gustul vinului dorit de băutor.

Bacbuc a poruncit să ni se împartă pocale, căni şi ulcele: de aur, de argint, de cleştar şi de porţelan; apoi ne-a poftit să bem apă din fântână, ceea ce am făcut bucuroşi.

E de prisos să vă mai spunem că nu suntem nici din neamul acelor păsărele care nu mănâncă până nu le mângâi pe coadă, nici al viţeilor, care nu beau şi nu mănâncă până nu le pui ciomagul pe spinare. Nimeni nu s-a ostenit până acum degeaba poftindu-ne să bem.

I-am răspuns că apa acelei fântâni ni s-a părut mai proaspătă şi mai plăcută, mai limpede şi mai cristalină decât a Argirondei din Etolia, a Peneului din Tesalia, a Axiului din Migdonia şi a Cidnului din Cilicia (pe care Alexandru, văzând-o atât de îmbietoare şi mai ales atât de rece pentru timpul verii, a fost ispitit să se scalde în undele ei, cu toate că avea să plătească scump această plăcere de-o clipă).

— Ah, a spus Bacbuc, cât de mult greşesc cei care nu privesc în ei înşişi, ca şi cei care nu stau să asculte mişcările pe care le face limba, când vinul se prelinge de-a lungul ei, pentru a coborî, nu în plămâni prin artera-neegală, cum credea Platon, Plutarh, Macrob şi alţii, ci prin esofag în stomac. Călătorilor, aveţi oare gâtul argăsit, pardosit sau smălţuit (ca altădată Phitilus, despre care pomeneşte Theutus) de n-aţi deosebit gustul şi buchetul acestei licori cereşti? Aduceţi aici răzătoarele pe care le ştiţi (a spus ea ajutoarelor ei), să răzuim, să spălăm şi să curăţim cerul gurii acestor nepricepuţi!

Aşadar, ni s-au adus două şunci frumoase, plinuţe şi vesele, urmate de câteva limbi afumate, vesele şi plinuţe şi frumoase, sărături felurite, caltaboşi, icre, cârnaţi vânătoreşti şi alte răzătoare ale gâtlejului. După porunca ce-am primit am mâncat, am mâncat, am mâncat, până când ne-am simţit stomacurile bine răzuite şi ne-a cuprins o sete aprigă.

Bacbuc ne-a spus:

— Un căpitan al evreilor, înţelept şi cutezător, a călăuzit odinioară prin deşert poporul său, care suferea de-o foame cumplită. El s-a rugat, şi din ceruri a căzut mană; iar mana atât de bună li s-a părut, încât îşi închipuiau că e carne. Tot astfel, bând din această licoare vrăjită, veţi simţi pe limbă gustul vinului la care vă veţi gândi fiecare. Daţi aripi închipuirii, şi beţi!

Ceea ce am făcut. Panurge a strigat:

— Dumnezeu să mă ţie! E cel mai bun vin din Beaune pe care l-am băut în viaţa mea. Să mă ia o sută unu de draci dacă mint! Ca să-i simt mai îndelung gustul, ar trebui să am un gâtlej de trei coţi, cum l-ar fi vrut Filoxen, sau măcar ca un cocostârc, cum şi-l dorea Melantius!

— Pot să jur pe fitilul felinarului nostru, a spus fratele Ioan, că beau vin din Graves, voios şi săltăreţ! Pentru numele lui Dumnezeu, învaţă-mă şi pe mine, surato, cum faci?

— Mie îmi pare că beau vin de Mirevaux, pentru că la el m-am şi gândit. Atât numai, că e mult prea rece; mai rece decât gheaţa, mai rece decât apa fântânii Contoporiei din Corint, care îţi îngheţa stomacul şi toate măruntaiele nutritoare.

— Luaţi şi beţi! a spus Bacbuc. O dată, de două ori, de trei ori! Schimbându-vă dorinţa, se va schimba şi vinul, luând gustul, buchetul şi tăria pe care vi le închipuiţi. Să mai spuneţi de-acum încolo că la Dumnezeu nu-i totul cu putinţă!

— Asemenea vorbe n-am rostit niciodată. Noi spunem şi credem că Dumnezeu e atotputernic.