Capitolul XLIV.

Cum l-a înveşmântat Bacbuc pe Panurge pentru a primi cuvântul Butelcii.

Sfârşindu-se deodată şi vorbele şi băutura, Bacbuc a întrebat:

— Care dintre voi doreşte să afle cuvântul Butelcii?

— Eu, nevrednicul tău băutor, a răspuns Panurge.

— Prietene, n-am a-ţi da decât un singur sfat. Înfăţişându-te oracolului, să-l asculţi numai cu o ureche.

— Urechea la care duce vinul, a spus fratele Ioan.

Bacbuc i-a dat lui Panurge să îmbrace o zeghe ţărănească, i-a pus în cap o glugă albă şi frumoasă, i-a dat să tragă nişte nădragi de viaţă lungă, de care a atârnat un ciucure cu trei obeliscuri, i-a dat nişte mănuşi făcute din două buzunare vechi, l-a încins cu trei cimpoaie legate unul de altul, l-a pus să-şi spele faţa în fântână de trei ori, i-a azvârlit în obraz un pumn de făină, i-a înfipt trei pene de cocoş în pulpana din dreapta a nădragilor, l-a trimis să ocolească fântâna de nouă ori, să sară în sus de trei ori, l-a dat de şapte ori cu fundul de pământ, murmurând nu ştiu ce cuvinte vrăjite în limba etruscă şi citind de câteva ori dintr-o carte pe care i-o ţinea dinainte una din ajutoarele sale.

Nici Numa Pompiliu, al doilea rege al Romei, nici preoţii din Toscana de altădată şi nici sfântul căpitan al evreilor nu-şi îndeplineau slujbele închinate cerului, după un tipic mai sărbătoresc; nici profeţii zeului egiptean Apis din hMemfis, nici euboienii din cetatea lui Ramnes în Ramnuzia, nici slujitorii altarului lui Jupiter-Amon, nici cei din Feronia, nu păzeau cu atâta grijă rânduiala sfintelor lor închinăciuni.

Panurge, astfel dichisit, s-a despărţit de ceata noastră, iar Bacbuc, prinzându-i mâna dreaptă, l-a scos afară din templu pe-o poartă de aur, într-un paraclis rotund zidit din marmură străvezie de Capodochia, prin care, fără uşi şi fără ferestre, lumina soarelui pătrundea cu atâta strălucire şi cu atâta uşurinţă, ca şi cum ar fi izvorât dinăuntru, nu dinafară. Lucrarea nu era mai puţin minunată ca templul sfânt din Ravena de odinioară, nici mai prejos de-acela din ostrovul Chemnis al Egiptului. Voi spune numai atât, că acest locaş rotund era cu atâta măiestrie zidit, încât lărgimea temeliei nu întrecea nici cu un vârf de unghie înălţimea bolţii.

În mijloc se afla o altă fântână frumoasă de alabastru, cu şapte laturi, pe ghizdurile căreia erau încrustate felurite frunze, care de care mai ciudate. Fântâna era plină cu o apă limpede, iar în apă stătea cufundată până în brâu sfânta Butelcă, în cel mai luminos veşmânt de cleştar, rotunjoară la trup şi cu mijlocul puţin mai împlinit decât s-ar fi potrivit cu statura ei.