Capitolul XLVII.

Beţia poetică a lui Panurge şi a celorlalţi

— Ai căpiat sau te-a deocheat careva? a spus fratele Ioan. Uite-l cum face clăbuci la gură şi scoate stihuri pe nas! O mie de draci! Ce-ai mâncat azi? Dai ochii peste cap, ca o capră când îi vine să moară! Dă-te mai încolo şi fă-ţi nevoile în altă parte! Mestecă iarba-câinelui, să te uşurezi, sau, după obiceiul mănăstiresc, bagă-ţi pumnul pe gât, până în cot, şi deşartă-ţi hipocondrii! Ia şi afumă părul câinelui care te-a muşcat!

Pantagruel l-a mustrat pe fratele Ioan astfel:

Beţia lui poetică te miră?

Vinul e bun, şi Bachus îl inspiră, În stihuri dându-i glas de cântăreţ.

Dulcea licoare îmbietoare, Ameţitoare, Mintea i-o-ncântă;

Vesel făcându-l, Şi îndemnându-l.

Să-şi schimbe gândul, Îi spune: Cântă!

Ca o regină, Inima-i plină.

Ne dă lumină.

Când versul lui e-atât de îndrăzneţ, Cum pot să las să fie scărmănat.

Un cântăreţ atât de minunat?

— Cum? a spus fratele Ioan, face şi măria-ta stihuri? Martor mi-e Domnul, că am rămas cu gura căscată! Să mulţumim lui Dumnezeu că bunul Gargantua nu ne vede în această stare! Mă întreb dacă aş fi cu adevărat vrednic să-mi măsor puterile cu măria-ta? Cum văd, am nimerit cu toţii la stihărie. Sfinte Ioane, voi face şi eu rime ca toată lumea, şi să iertaţi dacă stihurile mele nu roşesc.

Părinte, sfinte Dumnezeu, Ce-ai prefăcut, din apă, vinul, Fă un fanar din fundul meu, Să pot să-mi luminez vecinul!

Panurge, la rândul său, şi-a depănat stihurile mai departe:

Nici Pithia, în templul ei, Pe vremea anticilor zei.

N-a dat, de când s-a pomenit, Răspuns mai bine lămurit.

Ai crede că-n acest izvor.

Stă duhul ei prevestitor.

Şi-ai fi îndreptăţit să zici.

Că Delfi s-a mutat aici!

Aici Plutarh să fi băut, N-ar fi-ntrebat, nepriceput, De ce la Delfi a rămas.

Acel oracol fără glas, De ce e mut şi nu vorbeşte, Ci tace, tace ca un peşte?

Acum Plutarh s-ar lămuri.

Că Delphes, Delfi e aci!

Vrăjitul scaun din altar, Menit cu-al profeţiei dar, Cum însuşi Atheneu spunea.

Chip de Butelcă, zău, avea, Umplută până-ntr-o ureche.

Cu vin ales, de viţă veche, Cu tainic înţeles divin;

Căci Adevărul e în Vin!

Nu e pe lume ghicitor, Mai fără greş prezicător, Ca vorba fără-asemănare.

Ce din Butelcă doar răsare!

Deci, frate Ioane, eu te-ndemn.

Să-i ceri Butelcii tale-un semn.

Să afli şi să ştii curat, Dacă eşti bun de însurat.

Iar dacă, vrând să-ţi iei muiere, Te temi de-a dragostei plăcere.

Şi ţi-e puterea prea puţină, Azvârle-o mână de făină!

Fratele Ioan a răspuns cu mânie:

Să mă însor? Fac jurământ.

Pe cizma lui Benoit cel Sfânt, Şi martori iau pe câţi mă ştiu, Că ras în cap aş vrea să fiu, De râsul lumii-ntregi, decât Juvăţul să mi-l pun de gât!

Ştiu eu prea-bine ce-i aceia, Să-ţi iei pe cap, stăpân, femeia.

Eu n-aş primi poruncitor.

Asupra mea, nici un senior, Să fie el suit pe tron, Ca Alexandru Machedon, Şi nici pe Cezar, pot s-o spui, De-aş fi chiar ginerele lui!

Panurge şi-a scos din cap gluga pe care o purta de când se juruise, şi a răspuns:

Aşa vei fi, dulău scârbos, Ca cel din urmă păcătos, Zvârlit în iad, spurcată marfă!

Pe când, serafic ca o harfă, Eu mă voi duce drept în rai, Şi, răsfăţat în vesel trai, De sus, m-oi uşura pe tine!!

Iar tu, aşa cum se cuvine, Când vei ajunge printre draci, Şi Proserpinei o să-i placi,

(Că nici această întâmplare.

N-ar fi un lucru de mirare), Vei altoi-o pe sub burtă, Din cele trei cu cea mai scurtă;

Când pe-a infernului podea.

Vei face dragoste cu ea, Şi când o vei pofti la cină.

Pe pofticioasa Proserpină, Vei bea din vinul blestemat.

Pe datorie cumpărat.

La crâşma unde Lucifer.

E cântăreţ şi temnicer.

Aşa cum ştiu şi-mi stă în gând, Cu drăgălaşii fraţi, nicicând.

N-a fost zgârcită Proserpina;

Şi e frumoasă, bat-o vina!

— Ajunge! a strigat fratele Ioan. La naiba! Nu mai pot! Atâta-m stihărit, că mi-au rămas stihurile în gât. Să le udăm!