Capitolul XVI.

Cum a ajuns Pantagruel la ostrovul Apedefţilor [274] cu degete încârligate şi despre grozăviile ce-a văzut aici.

Am aruncat ancora şi am pus corabia la adăpost; apoi am coborât luntrea şi după ce bunul nostru Pantagruel a mulţumit Domnului că ne-a ajutat să scăpăm dintr-o mare primejdie, ne-am îndreptat cu toţii spre ţărm. Marea era cuminte şi vântul contenise. Am ajuns repede şi fără nici o piedică la stâncile din apropiere. Am pus piciorul pe uscat, iar Epistemon, privind aşezarea locurilor acelora şi înfăţişarea ciudată a stâncilor, a zărit câţiva oameni, trăitori pe acel ostrov. Cel dintâi cu care am intrat în vorbă purta, o haină scurtă, de culoarea purpurii, un pieptar din piele de căprioară, cu mâneci de mătase, şi o scufie cu stemă în frunte. Părea să fie un om de seamă. Am aflat mai târziu că îl chema Pungăplină. Epistemon l-a întrebat cum se numeau acele ţinuturi ciudate. Pungăplină a răspuns că era aşezarea unor oameni veniţi din ţara împuternicirilor, iar locul se numea al Condicilor. Dincolo de stânci, trecând printr-un vad nu prea adânc, am ajuns la ostrovul Apedefţilor.

— Mare-i grădina lui Dumnezeu! a spus fratele Ioan. Oameni buni, voi cu ce trăiţi pe-aici? O să ne daţi să gustăm din vinul vostru? Nu văd alte scule, decât condeie, suluri de hârtie şi pergamente.

— Din acestea trăim, a răspuns Pungăplină, căci toţi cei care vin cu treburi în ostrovul vecin trec mai întâi prin mâinile noastre.

— De ce? a întrebat Panurge. Sunteţi bărbieri şi-i tundeţi pe toţi?

— Da, a răspuns Pungăplină, le tundem buzunarele.

— Păzeşte-mă, Doamne! a spus Panurge. De la mine n-o să scoateţi nici o firfirică! Frumosule cavaler, vrei să ne duci la aceşti apedefţi? Venim din ţara Cărturarilor, unde n-am câştigat nimic.

Astfel vorbind, am trecut vadul şi am ajuns la ostrovul Apedefţilor.

Pantagruel a fost cuprins de o mare uimire văzând cum trăiesc aceşti oameni. Locuiau unii peste alţii, de-a valma, într-un teasc, ridicat pe cincizeci de trepte. Înainte de a ajunge la teascul cel mare (căci erau mai multe şi de mărimi diferite), am trecut printre două şiruri de stâlpi, dincolo de care am zărit, în depărtare, ziduri prăbuşite şi dărâmături aduse din lumea întreagă, tâlhari în ştreang, unelte de caznă şi o puzderie de spânzurători. Simţeam fiori de groază privindu-le.

Pungăplină, văzându-l pe Pantagruel atât de tulburat, i-a spus:

— Domnul meu, să mergem mai departe, aici nu-i mare lucru de văzut.

— Nu-i mare lucru? a izbucnit fratele Ioan. Să n-am parte de brăcinarul nădragilor mei, dacă mă mai ţin pe picioare de foame! Panurge, asemenea. Am vrea mai bine să bem decât să privim aceste grozăvii!

— Veniţi cu mine, a spus Pungăplină.

Ne-a dus la un teasc mai mic, care se afla în spatele celorlalte şi căruia oamenii din partea locului îi spuneau: pithies [275]. Nu e nevoie să vă mai spun cu câtă poftă s-au înfruptat Panurge şi fratele Ioan din bunătăţile ce-au găsit pe masă: claponi, dropii, vin dulce din ostroavele greceşti, fel de fel de mâncăruri şi băuturi, gata pregătite şi cu meşteşug dichisite. Un sufragiu mic şi drăgălaş, văzând pe fratele Ioan ochind o butelcă plină pusă mai la o parte alături de suratele ei, i-a spus lui Pantagruel:

— Domnul meu, văd că unul dintre oamenii dumneavoastră dă târcoale acestei butelci. Vă rog să-i spuneţi să nu se atingă de ea. E pusă la păstrare pentru seniorii noştri.

— Cum? a întrebat Panurge. Aveţi şi seniori pe aici? De unde i-aţi cules?

Pungăplină ne-a dus pe-o scară dosnică într-o încăpere a catului de sus, unde seniorii cu pricina stăteau în jurul teascului. Nimeni n-avea voie să pătrundă în acea odaie, fără încuviinţare scrisă. Abia ni s-a îngăduit să privim printr-o ferestruică, de unde am putut să vedem ce se petrece înăuntru, fără ca să fim văzuţi.

În jurul teascului erau vreo douăzeci şi cinci-treizeci şi cinci gealaţi, printre care un gâde pântecos în straie verzi. Toţi aveau picioare lungi de cocostârc şi unghiile crescute cel puţin de-un cot. Fiindcă n-aveau voie să şi le roadă, li se încovoiaseră ca nişte iatagane sau ca nişte vârfuri de ancoră.

N-am avut mult de aşteptat şi am văzut venind un ciorchine mare de strugure, dintr-un soi de viţă care creşte pe pământul celor spânzuraţi pentru jafuri de război. Gealaţii au pus strugurele la teasc şi din fiecare bob a început să curgă o zeamă de aur. Atât au strâns teascul, până n-a mai rămas în ciorchinele uscat şi strivit nici un strop de must.

Pungăplină ne-a spus că asemenea ciorchini nu le sosesc în fiecare zi; totdeauna găsesc însă ce să pună sub teasc.

— Vă sosesc multe soiuri din acest altoi, cumetre? l-a întrebat Panurge.

— Destule, a răspuns Pungăplină. Vezi ciorchinele ăla mic, pe care îl pun acum la teasc? E din soiul zeciuielilor. L-au mai stors o dată ieri, dar dumnealor nu le place; dă zeamă puţină şi are un iz de ladă bisericească.

— Atunci de ce-l mai pun la teasc? a întrebat Pantagruel.

— Să vadă dacă n-a mai rămas puţin must în drojdie, a răspuns Pungăplină.

— Minunea lui Dumnezeu! a spus fratele Ioan. Pe aceştia îi numiţi dumneavoastră neştiutori? Sunt în stare să stoarcă vin şi din piatră seacă!

— Aşa se şi întâmplă uneori, a spus Pungăplină. Pun la teasc ziduri de cetate, livezi, păduri şi din toate scot aur curat.

— Aur furat, vrei să spui! l-a îndreptat Epistemon.

— Am spus: aur curat, adică bun de băut, din care se umplu atâtea butelci, câte nici nu izbutesc dumnealor să bea. Sunt atât de multe soiuri de viţă, încât le-am pierdut socoteala. Luaţi-o pe aici şi priviţi podgoria: mii şi mii de ciorchini îşi aşteaptă rândul la teasc. Sunt soiuri obişnuite şi soiuri alese. Altoiuri din zidurile cetăţilor, din împrumuturi, din danii, din câştiguri întâmplătoare, din pământuri, din jocuri, din poştalioane, din daruri ale regelui.

— Dar acea viţă bătrână, în jurul căreia cresc toate celelalte?

— E un tămâios-de-ciorap, cel mai bun altoi din ţara întreagă, a răspuns Pungăplină. Când punem la teasc câţiva ciorchini din aceştia, au ce sa bea seniorii timp de şase luni.

Isprăvindu-şi gealaţii lucrul lor, Pantagruel l-a rugat pe Pungăplină să ne arate teascul cel mare. Pungăplină s-a învoit bucuros. Îndată ce am ajuns, Epistemon, care vorbeşte toate limbile, i-a arătat lui Pantagruel devizele scrise pe teasc. Teascul era frumos şi cuprinzător, cioplit din lemnul pe care a fost răstignit Isus Cristos (după cum ne-a încredinţat Pungăplină). Pe fiecare parte alcătuitoare a teascului era scris câte un cuvânt în limba ţării aceleia. Pe şurub scria: „încasări”, pe uluc: „Bani datoraţi şi neprimiţi”' pe jgheab: „în aşteptare”, pe berbeci: „Radietur [276] „, pe mâner: „Recuperetur”, pe cadă: „Prisosuri”, pe toarte: „Condica datornicilor”, pe storcător: „Dovezi de primire”, pe coşuri: „Drepturi”, pe care: „Hotărâri”, pe ciubere: „Puterea”, pe pâlnii: „Quitus”.

— Pe mărita regină a scrumbiilor! a strigat Panurge, nici ieroglifele Egiptului nu erau mai greu de înţeles. Dar ia spune, cumetre dragă, de ce li se spune acestor oameni: neştiutori?

— Fiindcă n-au nici voie, nici nevoie, să fie învăţaţi, a răspuns Pungăplină. Aici totul se îndeplineşte sub semnul neştiinţei. Un singur cuvânt hotărăşte despre toate, fără ajutorul gândirii: Domnii au spus! Domnii au voit! Domnii au poruncit!

— Doamne miluieşte! a zis Pantagruel. Dacă strugurii dau must atât de mult, înseamnă că lăstarii sunt sănătoşi.

— Mai ai vreo îndoială? Viile noastre dau lăstari în fiecare lună, nu ca ale voastre, numai o dată pe an.

Am cercetat apoi alte o mie de teascuri mai mărunte, având fiecare câte un gâde mai mărunţel, ajutat de patru-cinci nerozi, jegoşi şi ţâfnoşi ca nişte măgari cărora le-ai pus iască aprinsă sub coadă. Strângeau teascul şi mai storceau o dată drojdia rămasă din ajun. Pe limba ţării aceleia se numesc: secătuitori [277].

La o puzderie de alte teascuri, am văzut cum culegătorii adunau boabele cu ajutorul unei scule, care se cheamă strângătoare de biruri. În sfârşit, am ajuns într-o încăpere scundă, unde stătea de pază o căţea zdravănă, cu două capete, cu pântece de lup, păroasă ca un drac, pe care o hrăneau cu lapte de migdale dulci. Aşa dăduseră poruncă stăpânii, fiindcă preţuia pentru fiecare cât o moşie. În limba Neştiinţei se numea: Dobândă. Căţeaua cea bătrână, care o fătase, îi semăna aidoma, dar avea patru capete şi îi ziceau: Amenda. Nu era în partea locului o fiară mai cumplită şi mai primejdioasă, afară de bunică-sa, pe care o ţineau legată în cuşcă şi pe care o chema: Întârzierea.

Fratele Ioan, care avea totdeauna în burtă zece coţi de maţe goale, foarte încăpătoare pentru o tocană bună de advocaţi, începuse să dea semne de supărare, spunând mereu lui Pantagruel că ar fi vremea să se aşeze la masă. Ieşind pe uşa din dos, însoţiţi bineînţeles de Pungăplină, am zărit un bătrân în lanţuri, pe jumătate neştiutor, pe jumătate învăţat, un fel de diavol-fătălău. Era înzăuat cu ochelari ca o broască-ţestoasă, şi se hrănea cu un fel de mâncare numită Judecată.

Dând cu ochii de el, Pantagruel l-a întrebat pe Pungăplină din ce neam era acel mare-notar şi cum se numea? Pungăplină i-a spus că din vremuri vechi, de când se ţine minte, fusese ţinut în lanţuri, spre marele necaz al seniorilor, care bucuroşi l-ar fi lăsat să moară de foame. Numele lui era Revisit [278].

— Pe sfintele fudulii ale papei, a spus fratele Ioan, nu mă mir că toţi seniorii neştuitori de pe-aici îl urăsc pe acest fariseu. Ia uită-te la el, frate Panurge, mie mi se pare, Doamne iartă-mă, că seamănă cu Pisihoţul! Neştiutorii aceştia se pricep la răutăţi mai bine decât mulţi alţii. I-aş trimite pe toţi de unde au venit, cu biciul pe spinare.

— Să n-am parte de ochelarii mei dinspre răsărit, a spus Panurge, dacă nu-ţi dau dreptate. Priveşte mutra acestui viclean Revisit. E mai neghiob şi mai rău decât toţi ceilalţi, pe care i-ai văzut culegând via fără multă vorbă, punând ciorchini la teasc fără judecată lungă; ceea ce cotoilor îmblăniţi câtuşi de puţin nu le place.