Capitolul XVII.

Cum am trecut prin ţara îmbuibaţilor şi cum Panurge era să fie omorât.

N-am mai zăbovit mult şi ne-am urmat calea mai departe, povestind întâmplările noastre lui Pantagruel, care cu multă bunăvoinţă a stat să ne asculte; ca să-i treacă timpul mai uşor s-a apucat să le aştearnă pe hârtie. Ajungând la ostrovul îmbuibaţilor ne-am oprit să ne întremăm puţin, să luăm apă proaspătă şi să căutăm lemne pentru foc. Judecând după înfăţişarea lor, trăitorii de prin partea locului ni s-au părut a fi oameni de ispravă şi bine hrăniţi. Toţi erau umflaţi şi plesneau de graşi. Am văzut (ce nu mai pomenisem nicăieri) cum unii îşi crestau pielea şi lăsau să se scurgă osânza, ca acei mârlani de pe la noi, care îşi retează poalele nădragilor ca să se vadă pe dedesubt căptuşeala de mătase. Îmbuibaţii ne-au spus că ei nu se ciopârţesc din trufie sau ca să pară mai frumoşi, ci fiindcă nu-şi mai încap în piele. În felul acesta cresc mai repede, ca pomii cărora grădinarii le scurtează ramurile ca să se înalţe mai sus tulpina.

Nu prea departe de ţărm se afla un han frumos, cu multă grijă ţinut, spre care am zărit îndreptându-se o mulţime de îmbuibaţi de toate vârstele şi de toate treptele, bărbaţi şi femei. Am crezut mai întâi că se duc la vreo cumetrie sau la vreo petrecere de zile mari. Am aflat însă că toată lumea aceea se grăbea să ia parte la crăpătoarea gazdei, unde fuseseră poftiţi toţi prietenii şi rudele mai apropiate. Necunoscând felul de a vorbi al oamenilor din ţara aceea, ne-am închipuit că ospăţul lor se cheamă crăpătoare, cum se spune la noi însurătoare, şezătoare, mulsoare, tunsoare, sărbătoare şi aşa mai departe.

Ne-am dumirit însă că gazda, care fusese la vremea lui un chefliu-renumit, mare mâncău şi ciorbagiu fără pereche, priceput să socotească timpul stând zi şi noapte la masă, dădea afară, de vreo zece ani, atâta grăsime, încât acum, după obiceiul pământului, îşi sfârşea zilele crăpând. De-atâtea spintecături, nici pielea de pe pântece şi nici praporul nu mai puteau să ţină măruntaiele, iar maţele se revărsaseră din el ca dintr-un butoi desfundat.

— De ce nu i-aţi legat burta, oameni buni? a întrebat Panurge. Să-l fi încins cu un brăcinar de piele, cu nuiele de corn sau cu cercuri de fier, la nevoie. I-aţi fi strâns maţele în chingi şi n-ar mai fi crăpat atât de repede.

Nici n-a apucat să sfârşească vorba şi am auzit brăzdând văzduhul un sunet pătrunzător şi ascuţit, ca şi cum un lanţ greu ar fi plesnit, rupându-se în două! Cei din jurul nostru ne-au spus că în clipa aceea se săvârşise crăpătoarea; iar acea grozavă pârâitură fusese ultima suflare a mortului.

Mi-am amintit de cucernicul părinte din Casilliers care nu-şi înghesuia niciodată slujnicele decât înveşmântat în odăjdii, şi care, spre sfârşitul zilelor sale, fiind îndemnat de rude şi de prieteni să lase parohia, a răspuns că vrea să moară slujind, aşa ca cel din urmă pârţ al sfinţiei-sale să miroasă a tămâie.