Capitolul XXI

Cum îşi petrecea regina ceasurile de după-masă.

Sfârşindu-se ospăţul, am fost duşi de un slujitor în iatacul reginei. Am găsit-o stând, cum obişnuia după-prânz, în mijlocul domniţelor şi al prinţilor de la curte, alegând şi cernind timpul printr-o sită de mătase albă şi albastră. Am mai văzut că, reînviind datina din vremuri străvechi, tineri şi fete petreceau jucând frumoasele danţuri de odinioară ca emelia, coradacul, sicina, iambica, persana, frigiana, nicatina, tracica, calabreza, moloşiţa, cornoforul, mongasa, florula şi încă alte o mie.

Regina a poruncit apoi unui slujitor să ne arate palatul, unde am văzut lucruri atât de nevăzute, de minunate şi de ciudate, încât, numai amintindu-mi-le, sufletul meu e cuprins de încântare. Mai mult ne-a uimit slujba cavalerilor de la curtea reginei – abstractorii, alchimiştii şi ceilalţi – care ne-au spus că regina nu ia pe seama ei decât racilele fără leac, dându-şi toată silinţa pentru a le tămădui, iar ei, căpitanii, îngrijesc şi vindecă pe toate celelalte.

Am văzut cum un tânăr alchimist vindeca pe bolnavii de sfrinţie (pe cei de mâna-ntâi, cum spuneţi dumneavoastră la Rouen) atingându-le de trei ori noada şirei spinării cu o aşchie dintr-o copită.

Am văzut pe altul care vindeca dropica, lovind bolovanii pe burtă de trei ori în şir cu o secure cu două tăişuri.

Un altul vindeca orice soi de friguri, atârnând o coadă de vulpe în partea stângă a cingătorii bolnavului.

Un altul lua cu mâna durerea de măsele, stropind rădăcina dureroasă cu oţet de flori de soc şi lăsând-o să se înfierbânte jumătate de ceas la soare.

Un altul vindeca toate felurile de podagră, caldă ori rece, mai veche sau mai nouă, punând pe bolnav să caşte ochii şi să închidă gura.

Am văzut pe unul vindecând în câteva ceasuri nouă cavaleri care sufereau de boala sfântului Francisc [288], curăţindu-i frumos de toate datoriile şi atârnând de gâtul fiecăruia câte o pungă cu zece mii de galbeni.

Un altul, printr-o armă făcătoare de minuni, arunca odăile pe fereastră şi împrospăta aerul stricat din casă.

Un altul, fără băi, fără lapte, fără prafuri, fără siropuri sau altfel de leacuri, vindeca pe slăbănogi, pe stafidiţi şi pe neputincioşi, călugărindu-i pe timp de trei luni. Dacă nici la mănăstire nu se întremează, spunea el, nici un alt leac nu le mai putea ajuta!

Am văzut pe altul, care venea urmat de o mare mulţime de femei, împărţite în două cete. Unele erau fetişcane drăguţe, plăcute, bălăioare, sprintene, şi (după cum mi s-a părut) îmbietoare. Celelalte, nişte baborniţe ştirbe, răpciugoase, zbârcite, gălbejite, adevărate mortăciuni. Alchimistul i-a spus lui Pantagruel că el întinerea pe cele bătrâne cu atât meşteşug, încât păreau toate fete-mari, ca şi cele de-alături, pe care chiar în ziua aceea le înnoise şi le redase frumuseţea, statura şi zvelteţea, potrivindu-le boiul şi toate mădularele trupului aşa cum le avuseseră la cincisprezece ani. Numai călcâiele le rămâneau mai scurte decât în cea dintâi tinereţe. De aceea, la întâlnirile lor cu bărbaţii, cădeau mult mai lesne pe spate decât înainte. Ceata babelor aştepta cu nerăbdare să le vină rândul la retopit, spunând că e o nedreptate a firii ca frumuseţea să lipsească unor şolduri atât de bucuroase de oaspeţi.

Vraciul îşi îndeplinea meşteşugul fără nici o clipă de odihnă, iar câştigul lui era neînsemnat. Pantagruel l-a întrebat dacă în cuptoarele şi în alambicurile lui ar putea să întinerească şi pe bărbaţi. Acela i-a răspuns că nu, dar bărbaţii pot să-şi împrospăteze puterea, vieţuind cu una din femeile întinerite. Molipsindu-se de la ele cu acel (al cincilea) soi de sfrinţie care se cheamă şerpariţă (pe greceşte ophisias) li se schimbă părul şi pielea, ca şerpilor o dată pe an. Renasc întocmai ca pasărea Fenix din Arabia. Cei care astfel fac, găsesc fântâna Tinereţii, la al cărei izvor, orice bătrân, cât de hodorogit, îşi redobândeşte bărbăţia, vioiciunea şi frăgezimea, cum spune Euripide că i s-a întâmplat lui Iolaus.

Tot astfel, binecuvântat de Venus, a întinerit frumosul Phaon, iubitul lui Safo; apoi Titan, cu ajutorul Aurorei, iar mai târziu Eson, vrăjit de Medeea, aceeaşi care l-a atras în mrejele ei şi pe Iason, redându-i tinereţea, după cum arată Ferikide şi Simonide. Eschil spune că tot aşa au întinerit doicile lui Bachus, dimpreună cu bărbaţii lor.