Capitolul XXIV.

Cum s-a ţinut în faţa reginei un bal, în chip de întrecere la luptă.

Sfârşindu-se ospăţul, s-a desfăşurat în faţa reginei un danţ în chip de întrecere la luptă, nu numai vrednic de a fi privit, ci într-adevăr de neuitat.

Înainte de a începe danţul, slujitorii au aşternut pe pardoseala sălii un covor mare de catifea, împărţit ca o tablă de şah, adică în pătrate de aceeaşi mărime, jumătate albe, jumătate galbene, având fiecare latură a pătratului o lungime de trei coţi.

Treizeci şi doi de dănţuitori s-au înşirat înaintea reginei. Şaisprezece erau înveşmântaţi în postav ţesut cu fire de aur. Opt dintre ei purtau aceeaşi îmbrăcăminte ca şi nimfele pe care cei vechi şi le închipuiau ca însoţitoare ale Dianei; mai erau de faţă un rege, o regină, doi călăreţi, doi arcaşi şi doi străjeri.

Ceilalţi şaisprezece erau îmbrăcaţi la fel, în straie de argint.

Dănţuitorii s-au rânduit în felul următor: regii, faţă în faţă, pe şirul de pătrate de la marginea covorului, şi anume pe al patrulea pătrat; regele de aur stătea pe pătratul alb, iar regele de argint pe pătratul galben; reginele s-au alăturat regelui lor, regina de aur pe pătratul galben, iar regina de argint pe pătratul alb. Cei doi arcaşi stăteau de o parte şi de alta, păzind pe regele şi regina lor. Lângă arcaşi au trecut călăreţii, iar lângă călăreţi, străjerii. În faţa acestora, pe un singur rând, s-au înşiruit nimfele, opt de o parte şi opt de cealaltă, lăsând între cele două tabere patru pătrate goale.

La spatele fiecărei tabere de jucători se aflau muzicanţii, îmbrăcaţi la fel, unii în damasc portocaliu, alţii în damasc alb: erau câte opt de fiecare parte, purtând în mâini instrumente plăcute, minunat potrivite la sunet între ele, schimbând cântecul, timpul şi măsura după cum cerea desfăşurarea danţului. Paşii înainte, paşii înapoi, salturile în lături şi săriturile, întoarcerile, alergările, pândele, surprinderile şi retragerile mi s-au părut de o mare frumuseţe. Era cu adevărat uimitor cât de repede înţelegeau jucătorii sunetul după care trebuiau să meargă înainte sau să dea înapoi: nici nu începea bine cântecul, şi ei se găseau la locul cuvenit, deşi acest loc nu era niciodată acelaşi. Nimfele care stăteau înşirate în rândul întâi al oastei, gata să înceapă lupta, mergeau de-a dreptul împotriva duşmanului de pe un pătrat pe altul, afară de cea care, pornind cea dintâi, putea să înainteze cu două pătrate; nimfele nu păşeau niciodată înapoi. Dacă vreuna din ele pătrundea până în rândul regelui duşman, era încoronată regina regelui ei, având aceleaşi drepturi ca şi prima regină; nimfele nu loveau duşmanul decât pieziş, şi numai înainte. Nu li se îngăduia însă să doboare pe vreunul din potrivnici, dacă mergând asupra lui, lăsa regina fără apărare, ameninţată de a fi prinsă.

Regii mergeau şi îşi loveau duşmanii în toate cele patru părţi, dar nu treceau decât de pe un pătrat pe altul, de pe cel alb pe cel galben, sau de pe cel galben pe cel alb; înainte de a fi făcut o altă mişcare, când între rege şi unul din străjeri rămâneau toate pătratele goale, putea să aducă lângă el pe străjer şi să sară pe deasupra lui pe pătratul rămas gol.

Reginele aveau voie să alerge mai mult decât toţi, în linie dreaptă, cât de departe voiau, înainte şi înapoi, la dreapta şi la stânga, dacă nu întâlneau în cale vreunul din proprii lor supuşi. Acelaşi drum puteau să-l facă şi pieziş, înaintând sau dând înapoi, fără să treacă însă de pe o culoare pe alta.

Arcaşii mergeau atât înainte cât şi înapoi, dar numai pieziş şi numai pe pătratele de aceeaşi culoare cu a pătratului de unde porneau la început.

Călăreţii săreau şi loveau în chip de spânzurătoare, trecând adică peste un pătrat – chiar dacă se afla pe el un duşman – iar ajungând la pătratul al doilea, o luau spre dreapta ori spre stânga, schimbând culoarea, ceea ce era destul de primejdios şi cerea mare băgare de seamă.

Străjerii mergeau şi loveau de-a dreptul în faţă, la dreapta sau la stânga, înainte sau înapoi, cât de departe voiau, de câte ori găseau drumul deschis.

Lupta dintre cele două tabere se sfârşea în clipa când unul din regi era împresurat şi prins, fără ca vreunul din ai lui să-i poată veni în ajutor. Pentru a-l feri de această înfrângere, fiecare din supuşii lui era gata oricând să-şi dea viaţa. Se doborau unii pe alţii oriunde îi trimitea cântecul. Când unul prindea în luptă pe duşman, făcea o închinăciune, îl bătea uşor pe umăr cu mâna dreaptă, îl aşeza dincolo de marginea covorului şi îi lua locul. Dacă se întâmpla ca regele să fie primejduit, duşmanul n-avea dreptul să-l lovească, iar cel care îl ameninţa era ţinut să facă o plecăciune şi să-l vestească, spunându-i: „Dumnezeu să te aibă în pază!” pentru ca supuşii lui să-i poată veni în ajutor, sau, dacă acesta n-ar fi în stare să se ferească singur, mutându-se în alt loc. Regele nu era lovit niciodată şi i se da toată cinstea cuvenită, chiar când era prins. Biruitorul îi spunea: „Bună-ziua”! şi aceasta însemna că lupta se sfârşise.