Capitolul XXV.

Cum s-au luptat între ei cei treizeci şi doi de jucători.

Cele două oşti s-au aşezat faţă în faţă, iar muzicanţii au început să cânte un imn măreţ şi înfricoşător, ca o chemare la război. Jucătorii au ridicat frunţile şi şi-au încordat puterile, hotărâţi să lupte vitejeşte. Dintr-o dată, muzicanţii din spatele taberei de argint au tăcut; cei din spatele taberei de aur au cântat mai departe. Aceasta însemna că oastea de aur avea să înceapă lupta. Ceea ce s-a şi întâmplat fără întârziere. La un semn al cântecului, una din nimfele de aur a făcut o întoarcere la stânga spre regele ei, ca şi cum i-ar fi cerut învoire, apoi, după ce a trimis un salut soţilor ei de luptă, a înaintat două pătrate, făcând o plecăciune în faţa taberei duşmane. Muzicanţii taberei de aur au tăcut. Muzicanţii taberei de argint au început să cânte. N-aş vrea să uit să vă mai spun că nimfa de aur, închinându-se înaintea regelui ei şi a întregii tabere, a înţeles a le da de veste să fie pregătiţi de luptă. Ceilalţi au răspuns întorcându-se spre stânga, afară de regină, care s-a întors spre dreapta, către regele ei. Astfel s-au salutat jucătorii tot timpul danţului, şi dintr-o parte şi dintr-altă.

În cântecul muzicanţilor albi, nimfa de argint din faţa reginei s-a închinat înaintea regelui şi a întregii tabere. Soţii de luptă au răspuns la fel ca cei din tabăra de aur, cu singura deosebire că s-au întors spre dreapta, iar regina la stânga. Nimfa de argint s-a aşezat pe al doilea pătrat dinaintea ei, faţă în faţă cu nimfa potrivnică, fără nici o depărtare între ele, ca şi cum ar fi fost gata să-şi măsoare puterile. Celelalte nimfe din amândouă taberele le-au urmat. S-au strecurat unele printre altele, începând lupta. Nimfa de aur, care dăduse semnalul bătăliei, a atins cu mâna nimfa de argint din stânga ei şi a scos-o din câmpul de luptă, luându-i locul. Dar, la un alt semnal al muzicii albe, fu ea însăşi lovită de unul din arcaşii de argint. O nimfă de aur l-a silit pe arcaş să dea înapoi; călăreţul de argint a ieşit din stânga taberei. Regina de aur s-a aşezat în faţa regelui.

Regele de argint şi-a schimbat locul, temându-se de mânia reginei de aur şi s-a aşezat în dreapta, după străjerul lui, socotindu-se astfel mai adăpostit.

Cei doi călăreţi din stânga, atât cel de aur, cât şi cel de argint s-au pus în mişcare şi au făcut prăpăd printre nimfele potrivnice, care nu mai puteau să dea înapoi. Călăreţul de aur, mai cu seamă, s-a dovedit plin de avânt. Călăreţul de argint a făcut o mişcare isteaţă şi, lăsând să treacă pe lângă el o nimfă de aur, pe care ar fi putut s-o doboare, s-a aşezat în faţa oastei duşmane într-un loc de unde a trimis regelui de aur închinarea: „Dumnezeu să te aibă în pază!”

Oastea de aur, văzând primejdia, s-a cutremurat toată, nu fiindcă n-ar fi fost în stare să-şi apere regele, ci pentru că unul din străjeri, sărind în luptă, se jertfise, fără putinţa de a mai fi mântuit. Regele de aur a făcut un pas la stânga iar călăreţul de argint a pus mâna pe străjerui de aur. Aceasta era o pierdere simţitoare. Hotărâtă să răzbune pierderea străjerului, oastea de aur a împresurat din toate părţile pe călăreţul de argint, ca să nu mai poată fugi. S-a silit în fel şi chip să iasă la larg, ai lui i-au sărit în ajutor cu fel de fel de vicleşuguri, dar în cele din urmă regina de aur l-a scos din luptă.

Oastea de aur, lipsită de unul din stâlpii ei, s-a înverşunat, şi într-o îndrăzneaţă învălmăşeală a pricinuit duşmanului pierderi grele. Dar oastea de argint, prefăcându-se că stă în apărare, aştepta clipa prielnică să lovească.

A trimis în calea reginei de aur pe una din nimfe, întinzându-i o capcană; în aşa fel încât, scoţând din luptă nimfa, regina de aur era cât pe-aci să fie prinsă de călăreţul de argint. Călăreţul de aur s-a îndreptat atunci spre regina şi spre regele de argint, spunându-le: „Bună-ziua!” Călăreţul de argint i-a scăpat de primejdie, dar a fost doborât de o nimfă de aur, care la rândul ei a căzut atinsă de o nimfă de argint. Străjerii au sărit în ajutor şi s-a încins o învălmăşeală cumplită. Oastea de argint a înaintat până aproape de cortul regelui de aur, dar a fost repede împinsă înapoi. Din partea cealaltă, regina de aur a făcut minuni de vitejie, a doborât de-a dreptul pe unul din arcaşii duşmani, apoi, izbind pieziş a scos din luptă pe străjerul de argint. Văzând primejdia, regina de argint şi-a luat avânt şi, repezindu-se ca un fulger, a prins pe ultimul străjer de aur dimpreună cu mai multe nimfe.

Cele două regine s-au luptat îndelung, încercând să se surprindă, pentru a se pune la adăpost ele înşile şi pentru a păzi fiecare pe regele ei. În cele din urmă, regina de aur a scos din luptă pe regina de argint, dar a fost ea însăşi atinsă de arcaşul duşman. Nu-i mai rămăsese regelui de aur decât trei nimfe, un arcaş şi un străjer. Regele de argint mai avea numai trei nimfe şi călăreţul din dreapta. Lupta s-a mai domolit şi războinicii s-au făcut mai prevăzători.

Cei doi regi păreau foarte mâhniţi de pierderea reginelor lor multiubite, de aceea şi-au încordat toate puterile pentru a ridica la această treaptă pe una din nimfe, făgăduindu-le dragostea lor deplină dacă vor izbuti să ajungă până la marginea cea mai depărtată a taberei duşmane.

Nimfele de aur au izbutit cele dintâi. Una din ele, ajungând regină, şi-a pus coroana pe frunte şi şi-a schimbat veşmintele. Noua regină de aur şi-a început domnia cu fapte mari şi îndrăzneţe. S-a avântat cu mult curaj pe câmpul de luptă; dar între timp călăreţul de argint a pus mâna pe străjerul de aur care păzea marginile taberei. Astfel s-a încoronat o nouă regină de argint, care s-a străduit să se arate tot atât de vitează ca şi protivnica ei. Lupta a pornit din nou cu o sporită înverşunare. Fel de fel de vicleşuguri, fel de fel de loviri, fel de fel de pânde au urmat şi de o parte şi de alta. Regina de argint a pătruns pe neaşteptate în cortul regelui de aur, strigând: „Dumnezeu să te aibă în pază!” iar regele de aur cu greu a fost scăpat de primejdie de noua lui regină.

Călăreţul de argint, în mai multe sărituri, a venit lângă regina lui şi împreună au tăbărât asupra regelui de aur, punându-l într-o cumpănă atât de grea, încât acesta a fost silit să-şi jertfească regina; regele de aur a doborât pe călăreţul de argint. Arcaşul de aur şi cele două nimfe ce-i mai rămăseseră au apărat cu toată puterea pe regele lor, dar au fost prinşi până la urmă şi scoşi afară din luptă. Regele de aur a rămas singur. Toată oastea de argint i-a făcut o adâncă plecăciune, zicându-i: „Bună-ziua!”

Regele de argint biruise. Cele două muzici au pornit să cânte deodată, vestind izbânda. Prima parte a danţului s-a încheiat în mijlocul unei veselii a tuturor. Mişcările atât de plăcute ale jucătorilor, ţinuta lor atât de cuviincioasă şi întreaga lor înfăţişare atât de atrăgătoare ne-au umplut sufletul cu o negrăită mulţumire. Ni se părea, într-adevăr, că ne aflăm sub cerul Olimpului, înfruptându-ne din înaltele şi zeieştile lui desfătări.

Sfârşindu-se întâia parte a luptei, oştile s-au înşiruit din nou pe cele două rânduri ale taberei lor, stând gata să-şi măsoare încă o dată puterile. Pasul muzicii s-a scurtat cu o jumătate de timp, iar desfăşurarea bătăliei a fost şi ea cu totul alta. Am privit cum regina de aur, voind parcă să răzbune înfrângerea pe care o suferise mai înainte oastea ei, s-a ridicat în sunetul cântecului şi a pornit în frunte, însoţită de un arcaş şi un călăreţ. Puţin a lipsit ca regele de argint să nu fie încolţit în mijlocul căpitanilor săi. Văzând că cea dintâi încercare a ei n-a izbutit, regina de aur s-a pornit să hărţuiască rândurile duşmane şi a doborât atâtea nimfe şi atâţi căpitani, încât te cuprindea jalea. Ai fi zis că e Penthesileia, trecând ca un fulger prin tabăra grecească.

Această răfuială n-a ţinut mult, căci oastea de argint, adânc zguduită de pierderile îndurate, dar înfrânându-şi durerea, a întins reginei de aur o capcană într-un colţ mai îndepărtat, unde a fost prinsă de un arcaş şi un călăreţ duşman, care au azvârlit-o dincolo de câmpul de luptă. Restul oastei a fost repede înfrânt. Regina a învăţat minte, ca altă dată să stea mai aproape de regele ei, sa nu se depărteze atât de mult şi, mai ales, să nu plece neînsoţită. Oastea de argint a rămas pentru a doua oară biruitoare.

La a treia şi cea din urmă întrecere, ostile s-au avântat cu şi mai multă înverşunare. Muzica a pornit pe o măsură şi mai repede, dând cântecului acel vitejesc răsunet frigian, pe care Marsias cel dintâi l-a chemat la viaţă. Jucătorii se mişcau cu atâta sprinteneală, încât într-un timp al cântecului făceau câte patru paşi. Săreau, se încurau şi alergau necontenit. Îi priveam cum se răsucesc într-un picior şi îi asemuiam în gând cu sfârlezele pe care copiii le fac să se învârtească, plesnindu-le cu sfârcul biciului. (Sfârleaza se învârteşte atât de repede, încât pare că ar sta pe loc, iar stropul de vopsea de pe muche se mişcă cu atâta iuţeală, încât se ajunge din urmă pe el însuşi alcătuind o linie neîntreruptă. (Nicolae Cusanul a fost cel dintâi care a băgat de seamă această ciudăţenie şi a trecut-o în însemnările sale atotştiutoare.)

Am văzut şi am auzit apoi, de-o parte şi de alta, vesele bătăi din palme şi felurite mişcări mereu reînnoite. Caton cel neînduplecat dacă ar fi fost de faţă, sau bătrânul Crassus care nu râdea niciodată, Timon din Atena, duşmanul oamenilor, sau Heraclit care ura cea mai firească însuşire a omului: râsul, oricare din ei şi-ar fi uitat felul, privind în sunetul muzicii săltăreţe acele sute şi sute de mişcări sprintene ale tinerilor, care în danţ, în salt, în învârtiri şi în alergare, jucau alături de reginele şi nimfele lor, cu atâta dibăcie, că niciodată nu se stinghereau unii pe alţii.

Cu cât era mai mic numărul celor rămaşi pe câmpul de luptă, cu atât mai multă vioiciune arătau, născocind tot felul de vicleşuguri şi apucături isteţe, pentru a se surprinde unii pe alţii, după cum îi îndruma cântecul.

Vă voi mai aminti încă ceva: dacă acea privelişte, mai presus de orice închipuire, ne-a încântat cu adevărat simţurile, ne-a uimit şi ne-a făcut să ne uităm pe noi înşine, mai mult încă ne-a înfiorat şi ne-a cucerit inimile glasul cântecului. Aşa cred că i-a cântat Ismeneu lui Alexandru cel Mare, când l-a făcut să se ridice de la ospăţ, să lase bucatele începute şi să-şi părăsească tihna, ca să prindă în mâini armele şi să pornească la luptă, în a treia încercare a biruit regele de aur.

Pe nesimţite, în timpul danţului, regina, gazda noastră, s-a făcut nevăzută şi nici nu s-a mai arătat ochilor noştri. Ajutoarele marelui Geber ne-au arătat drumul la bucătărie, unde am fost trecuţi în catastife, după cum regina însăşi poruncise. Am coborât pe ţărmul Mateotenei şi am intrat în corăbii. Văzând că se ridică un vânt prielnic şi aflând că nu-l vom mai avea decât peste trei pătrare de lună, am hotărât să-l folosim fără întârziere şi am plecat mai departe.