Capitolul XXVI.

Cum am ajuns la ostrovul Odelor, unde drumurile umblă.

Călătorind pe mare încă două zile, am ajuns la ostrovul Odelor. Aici am văzut un lucru vrednic de a fi amintit: drumurile ostrovului sunt vii! (Dacă e adevărată gândirea lui Aristotel, care spunea cu hotărâre că tot ce se mişcă de la sine are viaţă.)

Aşadar, ca nişte fiinţe însufleţite, drumurile din ostrovul Odelor umblă. Unele sunt drumuri rătăcitoare ca planetele; altele sunt drumuri de răspântie, drumuri care se întretaie. Am auzit, cum unii călători străini, ca şi oamenii din partea locului, întrebau: „Unde duce drumul ăsta? Dar celălalt?” Şi primeau răspunsul: „De la Midi la Fontenelle; la biserică, la gârlă, în oraş”. Apoi, apucând drumul cel bun, fără nici o grijă sau osteneală, se pomeneau ajungând la locul dorit, aşa cum ai pleca, să zicem, din Lyon la Avignon sau la Arles, cu luntrea pe Ron. Dar, după cum bine ştiţi, nici un lucru nu e fără cusur, şi nici mulţumirea nu se găseşte pe toate drumurile; astfel am aflat că mişunau, prin partea locului, un soi rău de oameni, care bat câmpii şi pândesc pe la răscruci. Sărmanele drumuri se temeau şi se fereau de aceşti tâlhari, aşa cum se tem şi se feresc lupii de capcane şi potârnichile de clei. Am văzut pe unul judecat foarte aspru, fiindcă trecând pe lângă Pallas, greşise şi, ocolind, apucase drumul şcolii; un altul se lăuda că a ales calea armelor, care i se păruse mai lesnicioasă pentru a-l purta unde râvnise.

Am zărit drumul de ţară care duce la Bourges, şi l-am recunoscut uşor, după umbletul lui de popă; l-am văzut cum a luat-o la goană, ferindu-se de cărăuşii care îl prindeau sub pasul cailor şi-i treceau cu căruţele peste burtă. (Cum a trecut Tullius cu carul peste pieptul tatălui său, Servius Tullius, cel de-al şaselea rege al Romei.)

Am văzut bătrânul drum, care duce de la Peronne la Saint-Quentin, şi mi s-a părut că arată încă destul de bine.

Am văzut, printre stânci, celălalt drum, cuminte ca un bunic, mergând spre Ferrata călare pe un cogeamite urs. L-aş fi asemuit, de departe, cu chipul zugrăvit al sfântului Jerome, dacă în loc de urs ar fi călărit pe un leu. Era slab şi vlăguit, cu o barbă mare, albă şi încâlcită, semănând cu nişte ţurţuri de gheaţă; purta mătănii noduroase din lemn de molift sălbatic; nu stătea nici în picioare, nici culcat, ci în genunchi; se bătea în piept cu nişte bolovani grei şi colţuroşi. Ne cuprinsese mila şi spaima deodată.

În timp ce-l priveam, un băieţandru care venea de-acasă ne-a arătat un alt drum, neted, alb, presărat cu paie, spunându-ne:

— De-acum înainte să nu mai nesocotiţi adevărul dovedit de Thales din Milet, care ne-a învăţat că apa e începutul tuturor lucrurilor, şi nici vorbele lui Homer, care spunea că lumea s-a născut din valurile mării. Drumul pe care îl vedeţi a răsărit din adâncul apei, după cum în apă se va întoarce. Până acum două luni purta pe unda lui corăbii; acum duce căruţe.

— Nu-i cine ştie ce minune mare, a spus Pantagruel. În lumea noastră se întâmplă în fiecare an sute de asemenea prefaceri.

Pe când priveam astfel curgerea drumurilor călătoare, Pantagruel ne-a împărtăşit credinţa lui că în acel ostrov veniseră pe vremuri să caute adevărul filosofii Philolaus şi Aristarc, după ce Seleucus arătase că pământul se învârteşte în jurul osiei sale, iar nu cerul, cum am fi îndemnaţi să credem. Când plutim pe apa Loarei, ni se pare că arborii de pe mal se fugăresc, dar ei nu se mişcă, ci luntrea în care noi plutim.

Întorcându-ne la corăbiile noastre, am văzut în apropierea ţărmului cum erau traşi pe roată trei răufăcători care fuseseră dovediţi că tăiaseră un drum; tot acolo se prăjea pe foc scăzut un derbedeu, care scurta drumurile tăindu-le coastele. Am aflat mai târziu că era vorba de calea care trece de-a-lungul Nilului, în Egipt.