Capitolul XXVII.

Cum am coborât pe ostrovul Galenţilor şi despre călugării fredoni.

Am coborât apoi pe ostrovul Galenţilor, ai cărui locuitori se hrăneau numai cu ciorbă de peşte. Regele acelui ostrov, Benius, al treilea cu acest nume, ne-a primit şi ne-a găzduit cum se cuvine. După ce ne-a dat de băut ne-a dus să vedem noua mănăstire a fraţilor fredoni, întemeiată şi ridicată după îndrumările lui. Lămurindu-ne pentru ce i-a numit astfel pe călugări, ne-a spus că pe uscat trăiau fraţii prieteni şi slujitori ai sfintei Stăpâne vrednicii şi frumoşii fraţi minoriţi, născuţi dintr-o jumătate de bulă a papei, fraţii minimişti, mari mâncăi de scrumbii afumate, şi fraţii dominicani, cei lungi de mână. Voind să le scurteze măcar numele, le-a zis fredoni. În temeiul legilor şi al încuviinţării primite din partea Chintesenţei, fraţii fredoni sunt înveşmântaţi ca nişte salahori, dărâmători de case. Aşa după cum, în Anjou, meşterii care învelesc casele poartă genunchiere, fraţii fredoni îşi pingelesc burţile şi niciunul nu umblă altminteri decât cu pântecele argăsit. Nădragii lor au două prohaburi, croite ca nişte papuci; unul în faţă şi altul în spate, spunând că în această îndoită despicătură se ascunde un tâlc plin de tainic şi tulburător înţeles. Purtau încălţări cu talpă ferecată, rotunde ca nişte străchini, cum se obişnuieşte pe ţărmurile nisipoase. Barba şi-o rad. Voind să arate cât de puţin se sinchisesc dacă norocul le întoarce spatele, îşi smulg părul de pe partea dinapoi a capului, rămânând din creştet până în ceafă golaşi ca nişte purcei. Părul, de la frunte în sus pe-o jumătate de scăfârlie, îl lasă să crească în voie. Vor să arate în felul acesta că dispreţuiesc bunurile pământeşti.

Pentru a dovedi şi mai bine că înfruntă puterea Fortunei schimbătoare, poartă, dar nu în mână ca zeiţa, ci la brâu ca pe mătănii, un brici al cărui tăiş îl ascut de două ori pe zi şi îl trag pe curea de trei ori pe noapte.

Îşi leagă o ghiulea peste laba piciorului, fiindcă Fortuna are şi ea una sub picioare. Gluga o poartă atârnând pe dinainte şi îşi acoperă cu ea obrazul, bătându-şi joc de noroc şi de norocoşi, cum fac domnişoarele noastre, când îşi ascund chipul sub mască. Aşa cum umblăm noi cu faţa descoperită, ei îşi descoperă partea dinapoi a capului. Umblă cu fundul sau cu burta dinainte, după cum poftesc. Văzându-i mergând cu fundul dinainte, ai zice că e umbletul lor firesc, atât din pricina încălţărilor rotunde, cât şi a despicăturii de la spate a nădragilor. Îşi încondeiază ceafa, zugrăvind pe ea ochi şi gură, semănând aidoma cu nişte nuci de India. Când umblă cu burta înainte, parcă sunt nişte băieţandri care se joacă de-a baba-oarba. E o privelişte foarte plăcută.

Iată cum i-am văzut trăind:

De îndată ce lumina luceafărului de seară răsărea deasupra pământului, fraţii fredoni îşi trăgeau cizmele şi, milostivi cum sunt, îşi potriveau unul altuia pintenii. Astfel încălţaţi şi împintenaţi, se culcau şi dormeau (sau cel puţin sforăiau), iar în somn purtau pe nas ochelari (cu hulube, dacă nu găseau alţii).

Această deprindere ni s-a părut cu totul ciudată, dar ei ne-au răspuns că judecata de apoi îi va apuca pe ceilalţi oameni dormind şi odihnindu-se. Pentru a fi gata să se înfăţişeze Judecătorului laolaltă cu cei fericiţi, ei îşi trăgeau cizmele şi îşi puneau pintenii, ca să încalece numaidecât ce vor auzi sunând vestirea trâmbiţei.

Când bătea ceasul de amiază (trebuie să vă spun că toate clopotele mănăstirii, ale bisericii, ale ceasornicului şi ale prânzitorului erau făcute din puf, iar limba dintr-o coadă de vulpe), aşadar, când erau chemaţi la masă, se trezeau din somn şi se descălţau. Care îşi făcea nevoile, care tuşea, care strănuta, după plac. Toţi însă, fără deosebire, erau ţinuţi să caşte cât mai mult, cu gura până la urechi, ospătându-se căscând. Priveliştea mi s-a părut foarte hazlie. Rânduindu-şi cizmele şi pintenii la rastel, coborau în arhondaric, se spălau cu grijă pe mâini şi îşi clăteau gura, apoi se aşezau în şir pe o laviţă lungă şi se apucau să se scobească în dinţi, până când stareţul făcea un semn şi sufla în palme. Atunci deschideau toţi gura cât puteau mai mare şi mai căscau o dată vreme de o jumătate de ceas, uneori mai mult, alteori mai puţin, cum socotea stareţul că trebuie să ţină prânzul, după sfântul din calendarul zilei aceleia. După aceea se înşirau în alai, purtând în frunte doi prapuri. Pe unul din ei era zugrăvit chipul Virtuţii, pe celălalt al Norocului. Cel dintâi frate care deschidea alaiul ducea prapurul Norocului. În urma lui păşea al doilea, purtând prapurul Virtuţii şi ţinând în mână busuiocul înmuiat în apă de argint-viu, de care pomeneşte Ovidiu în Fastele lui; cu acea sfântă agheasmă stropea tot timpul pe fratele dinaintea lui.

— Această rânduială a alaiului, a spus Panurge, e potrivnică învăţăturii lui Cicero şi a filosofilor academici, care spun că Virtutea trebuie să aibă pasul înaintea Norocului.

Fraţii ne-au lămurit că Virtutea trebuie să lase întâietate Norocului, ca să-l poată ajunge cu biciul din urmă.

În timpul cât treceau în alai, fraţii murmurau un cântec printre dinţi, dar nu ştiu ce axion era, fiindcă nu înţelegeam limba pe care o vorbeau. Ascultându-i mai bine, am băgat de seamă că nu cântau decât din urechi. Ce muzică plină de frumuseţe! Cât de bine se împletea cu sunetul clopotelor! Nu se ivea nici o nepotrivire.

Pantagruel a rostit câteva vorbe înţelepte despre alaiul lor:

— Aţi băgat de seamă, ce minte subţire au aceşti fraţi? Au ieşit cu alaiul lor pe o uşă a bisericii şi s-au întors pe alta. Îţi dau cuvântul meu că sunt oameni subţiri: subţiri şi suflaţi cu aur, subţiri ca un jungher de plumb, subţiri, nu subţiaţi, cernuţi prin sită subţire.

— Această subţirime izvorăşte dintr-o filosofie prea ascunsă, a spus fratele Ioan. S-o ia dracul! Nu pricep nimic.

— Tocmai de aceea mi se pare de temut, fiindcă e neînţeleasă. Căci subţirimea văzută, cunoscută şi de toţi ştiută, pierde nu numai însuşirea, dar şi numele ei: se cheamă grosolănie. Nici vorbă despre aşa ceva la aceştia.

Alaiul încheindu-se, ca o plimbare sau ca o mişcare prielnică sănătăţii, fraţii fredoni au trecut în prânzitor şi s-au aşezat în genunchi sub masă, sprijinindu-şi pieptul şi burta pe un felinar. Atunci intra marele Galent, purtând în mână o furcă cu care le dădea să mănânce. Începeau masa cu brânză şi o sfârşeau cu muştar şi lăptuci, după obiceiul celor vechi, pe care îl aminteşte Marţial. La sfârşitul mesei primea fiecare câte o porţie bună de muştar.

Mâncărurile lor erau acestea:

Duminica: scrumbii, caltaboşi, cârnaţi, fripturi felurite, ficat de gâscă la frigare, potârnichi, şi, ca de obicei, brânză la începutul mesei şi muştar la sfârşit.

Lunea: mazăre cu slănină şi bogate adnotări între boabe.

Marţea: anafura, plăcintă, dulciuri, pesmeţi şi pişcoturi.

Miercurea: capete de miel, de viţel, de bursuc (bursuci se găsesc mulţi în acele locuri).

Joia: şapte feluri de ciorbe şi, ca încheiere, nelipsitul muştar.

Vinerea: nimic decât coarne, şi (după cum le-am văzut la faţă) nu tocmai bine coapte.

Sâmbăta rodeau oase, dar nu fiindcă ar fi fost săraci sau suferinzi; dimpotrivă, toţi erau înzestraţi cu burţi bine împlinite.

Băutura lor era un vin „împotriva-norocului”, cum îl numeau ei.

Când voiau să mănânce sau să bea, îşi lăsau glugile pe piept cum se lasă în jos fereastra coifului.

După masă se rugau lui Dumnezeu murmurând. În restul zilei aşteptau judecata de apoi şi făceau fapte de milostenie. Duminica se luau la bătaie. Luni îşi dădeau bobârnace. Marţi se scărpinau unii pe alţii. Miercuri se trăgeau de limbă. Joi îşi suflau unii altora nasul. Vineri se gâdilau între ei. Sâmbătă se biciuiau care pe care.

Aşa trăiau în cuprinsul mănăstirii. Iar când, la porunca stareţului, ieşeau în lume, nu aveau voie, sub ameninţare de cumplită pedeapsă, nici să se atingă de peşte, nici să-l mănânce (dacă se aflau pe mare sau în altă parte pe apă) şi nici carne oricare ar fi fost (dacă se găseau pe uscat). Era bine ştiut pentru fiecare că, întrucât aveau parte la ei acasă de toate bunătăţile, nu le era îngăduit să fie nici hrăpitori, nici lacomi. În privinţa aceasta erau de neclintit, ca Stânca Marpeziană. Pe toate le făceau cu măsură şi la timp potrivit, cântând din urechi, aşa precum am spus. Când soarele apunea în mare, îşi trăgeau cizmele şi îşi potriveau unul altuia pintenii; îşi aşezau ochelarii pe nas şi se pregăteau de culcare. La miezul nopţii, Galentul intra în dormitor şi toată lumea călugărească era în picioare. Fraţii îşi ascuţeau bricele, iar după săvârşirea slujbei îşi aşezau mesele dinainte şi mâncau aşa cum am spus.

Fratele Ioan Retezătorul, privind pe veselii călugăraşi şi văzând rânduiala mănăstirii, nu s-a putut stăpâni şi a strigat cât a putut:

— Ah, ce mai şobolani de bucătărie! Frânge-le-aş gâtul şi duce-m-aş după ei! Of, de ce nu-i aici Priap, ca în sărbătoarea de noapte a Canidiei, să-i asculte cum murmură din şezut, cu basul şi cu contrabasul! Abia acum îmi dau seama că ne găsim la capătul pământului. În ţara nemţească se dărâmă mănăstirile şi se răspopesc călugării; aici ei sunt sfinţiţi de-a-n-doaselea şi în răspăr!