Capitolul XXX.

Cum am ajuns în ţara Mătăsurilor.

Bucuroşi că am cunoscut credinţa cea nouă a fraţilor fredoni, ne-am urmat calea pe apă încă două zile. A treia zi, cârmaciul nostru a desluşit în zare un alt ostrov, mai frumos şi mai plăcut decât toate cele întâlnite până atunci. Ostrovul se numeşte al Postăvurilor, fiindcă toate drumurile lui sunt aşternute cu postav. Tot acolo se afla şi ţinutul Mătăsurilor, cel mult lăudat de pajii de la curte. Copacii şi ierburile mari nu-şi leapădă niciodată podoaba florilor, nici frunzele lor, care sunt de catifea şi de damasc. Dobitoacele şi păsările sunt ţesute la gherghef. Multe din ele, ca şi copacii de altminteri, semănau cu păsările şi dobitoacele de la noi. Mai erau şi altele pe care nu le văzusem niciodată: elefanţi mişeându-se greu – şase de parte bărbătească, şase de parte femeiască – dintre cei arătaţi de îmblânzitorul lor în circ, la Roma, pe timpul lui Germanicus, nepotul împăratului Tiberiu. Am văzut elefanţi ştiutori de carte, muzicanţi, dănţuitori, filosofi. Stăteau la masă în bună rânduială, mâncau şi beau în tăcere, ca nişte călugări cuminţi în prânzitorul lor mănăstiresc. Au un nas lung de doi coţi (noi îi zicem trompă) cu care beau apă, apucă prune, curmale şi altele de-ale gurii. Se apără şi lovesc cu el, cum lovim şi ne apărăm noi cu braţul. Când pornesc la luptă, azvârlă oamenii în văzduh şi-i lasă să cadă la pământ, făcându-i să crape de râs. Au urechi mari şi frumoase, ca nişte tărăboanţe. Îndoaie picioarele şi din genunchi şi din glezne. Cei care îi înfăţişează altfel nu i-au văzut niciodată, decât zugrăviţi pe pânză. În gură, printre dinţi, poartă două coarne. Aşa le numeşte Juba, iar Pausanias spune de asemeni că sunt coarne, nu sunt dinţi; Filostrat, dimpotrivă, că sunt dinţi, nu coarne. Mie totuna mi-e, dar trebuie să aflaţi că sunt de fildeş curat, au o lungime de trei până la patru coţi şi pornesc din falca de sus, iar nu din cea de jos. Dacă v-aţi lăsat amăgiţi de cei care spun altfel, aţi nimerit-o mai rău decât Elian, şoimanul minciunilor. Pliniu a văzut elefanţi cu clopoţei jucând pe frânghie ca saltimbancii şi călcând peste mese, în plin ospăţ, fără să facă vreun rău băutorilor.

Am văzut un rinocer aidoma cu cel pe care mi l-a arătat oarecând Henri Clerberg: nu se deosebea mult de un vier bătrân pe care l-am văzut în târg la Limoges, atât numai că avea deasupra botului un corn ascuţit la vârf, lung de vreun cot, cu care se bizuia să lupte chiar împotriva elefantului, spintecându-i burta (care-i partea lui cea mai slabă) şi lăsându-l mort-înţepenit.

Am văzut treizeci şi doi de inorogi. Inorogul e o fiară de-o cruzime nemaipomenită; seamănă la trup cu un armăsar voinic, are capul ca al cerbului, picioare de elefant, coada în sfredel ca mistreţul, iar în frunte poartă un corn negru şi ascuţit, lung de vreo şase sau şapte picioare, atârnându-i ca creasta unui cocoş de India. Când porneşte la luptă sau vrea să se slujească de el în alt chip, îl ridică în sus, iar cornul se întăreşte ca un os. Am văzut pe unul într-o haită de alte fiare sălbatice, dărâmând cu cornul o fântână.

Panurge îmi spunea că unul din mădularele lui ar semăna cu acel corn, dar nu în lungime, ci în cealaltă însuşire a lui.

Am văzut lâna de aur pe care a răpit-o Iason. Cei care spun că nu era lână, ci un măr de aur, n-au fost niciodată pe ostrovul Postăvurilor.

Am văzut un cameleon, aşa cum îl zugrăveşte Aristotel şi cum mi l-a arătat şi mie o dată Charles Marais (un felcer de mare renume de pe Ron). Cameleonul se hrănea cu aer ca şi alţii de soiul lui.

Am văzut trei hidre, aidoma cu cele pe care le ştiam din alte părţi; sunt nişte şerpi având fiecare câte şapte capete.

Am văzut paisprezece fenicşi. În cărţi scrie că nu-i pe lume decât unul singur; dar după slaba mea judecată, cei care spun astfel, numească-se ei chiar Firmien Lactance, n-au văzut fenicşi decât în ţara basmelor.

Am văzut pielea măgarului lui Apuleius. Am văzut trei sute nouă pelicani şi şase mii şaisprezece păsări ale paradisului, mergând în şir şi ciugulind lăcustele din grâu; am văzut pasărea cu cap de câine, piţigoi, mulgătoarea-caprelor, ulii, crotonotari (vreau să spun: onocrotali) cu gâtul lung, stimfalide, scorpii, pantere, dorcade, cerbi, cinocefali, satiri, cartozoni, tauri negri, monopede, pefagi, cefagi, neari, steri, cercopiteci, bizoni, musimoni, biţuri, ofiri, păsări de noapte şi grifoni.

Am văzut Jumătatea-Postului călare; Mărţişor şi Cireşar îi ţineau scara. Am văzut oameni-lupi, centauri, tigri, leoparzi, hiene, camelo-pardali, licorni.

Am văzut un peşte mic, numit opritor (grecii îi spun echeneis). Se proptise înaintea unei corăbii mari şi o ţinea pe loc, deşi corabia plutea în larg cu toate pânzele sus, desfăşurate în bătaia vântului. Cred că era corabia lui Periandru, tiranul pe care un peştişor l-a împiedicat să-şi urmeze calea. Mutianus l-a văzut tot în ţara Mătăsurilor, nu în altă parte. Fratele Ioan spunea că în grădinile Parlamentului, unde se ţin judecăţile, trăiesc două soiuri de peşti. Unii care rod carnea şi otrăvesc inimile împricinaţilor, seniori şi ţărani, bogaţi şi săraci, mari şi mici; aceştia sunt rechinii. Ceilalţi sunt peşti-opritori, care se pun de-a curmezişul judecăţilor şi le ţin în loc la nesfârşit.

Am mai văzut maimuţe, pantere, râşi şi cefalopozi (care au picioarele dinainte ca nişte mâini şi labele dinapoi ca nişte picioare de om); apoi cucorute şi eali, mari ca nişte hipopotami, cu coada ca a elefantului, cu fălci ca ale mistreţului şi coarne mişcătoare ca urechile de măgar. Cucorutele sunt nişte dobitoace foarte sprintene, de mărimea catârilor din Mirebalais, au gâtul, coada şi pieptul de leu, picioare de cerb, botul despicat până la urechi, iar în gură numai doi dinţi, unul sus şi altul jos. Se zice că au glas de om, dar eu nu le-am auzit vorbind. (Unii spun că nimeni n-a văzut vreodată un cuib de vultur; eu am văzut unsprezece, să ţineţi minte.)

Am văzut halebarde potrivite dinadins pentru mâna stângă, ceea ce nu ştiam să fie.

Am văzut manticori, nişte animale foarte ciudate: au trup de leu, părul roşu, faţa şi urechi de om, trei şiruri de dinţi petrecându-se unii într-alţii, cum vâri degetele de la o mână printre degetele celeilalte. Poartă un ac în coadă, împungând cu el, ca scorpia, şi au glasul frumos.

Am văzut catoblepi, alte fiare sălbatice, cu trupul mic şi capul peste măsură de mare, abia se pot ridica de la pământ. Ochii le sunt atât de veninoşi, încât oricine îi priveşte moare pe loc, ca cei trăsniţi de căutătura şarpelui-bazilic.

Am văzut dobitoace cu două spinări, care mi s-au părut nespus de vesele şi de jucăuşe; îşi săltau târtiţele în vânt ca nişte cozi de codobatură.

Am văzut – ce nu mai pomenisem până atunci – raci de apă dulce mergând ca soldaţii în rând, unul lângă altul. Nu mă mai săturam privindu-i!