Capitolul XXXI.

Cum am văzut în ţara Mătăsurilor pe Se-Zice şi despre şcoala martorilor.

Trecând mai departe prin ţara Mătăsurilor, am văzut înaintea noastră, despicându-se până în adânc valurile Mării-de-Mijloc, aşa cum, în largul noianului de ape al Arabiei s-a despărţit în două Marea Roşie, ca să lase calea deschisă evreilor la ieşirea lor din Egipt. Am zărit pe Triton cântând din scoica lui uriaşă, pe Glauco, pe Proteu, pe Nereu şi pe ceilalţi zei şi balauri ai mărilor. O puzderie fără număr de peşti de tot soiul jucau, zburdau, săltau, se războiau, răsuflau, se împreunau, vânau, se hărţuiau, se pândeau, se sfătuiau, se sfădeau, se împăcau, se hârjoneau şi petreceau.

În alt loc, nu prea departe, am zărit pe Aristotel cu un felinar în mână, aidoma pustnicului zugrăvit de Saint-Cristophe: privea în jurul lui cu luare-aminte şi însemna tot ce vedea. În spatele lui stăteau ca nişte ciraci ai lui alţi filosofi: Apian, Eliodon, Atheneu, Porfir, Pancraţiu, Arhadian, Numenius, Poseidonius, Ovidius, Opian, Olympius, Seleucus, Leonida, Agatocle, Teofrast, Demostrat, Mutianus, Nimfodor, Elian şi alţi cinci sute de oameni fără treabă, ca Chrysip şi Aristarc din Sola, care vreme de cincizeci şi opt de ani a privit zborul albinelor, fără ca altceva să mai facă. Am zărit printre ei pe Pierre Gilles, care ţinea în mână o oală şi cerceta cu multă luare-aminte udul peştilor.

Privind încă o dată minunata ţară a Mătăsurilor, Pantagruel a spus:

— Privirile mele s-au îmbătat de atâtea frumuseţi, dar de săturat, nu m-am săturat. Îmi chiorăie maţele de foame!

— Să încercăm, am spus eu, să gustăm din aceste frunze de anacam-serote [290], care ne sunt la îndemână. Ptiu! nu-s bune de nimic!

Am cules câteva corcoduşe care atârnau pe un colţ de covor, dar n-am izbutit nici să le mestec, nici să le înghit. Aş fi jurat că-s jurubiţe de mătase! N-aveau nici un fel de gust. Îmi vine să cred că în acest loc învăţase Heliogabal să ospăteze pe flămânzi. După ce-i ţinea neînfricaţi făgăduindu-le feluri alese, îmbelşugate, împărăteşti, le punea dinainte bucate plăsmuite din ceară, din marmură şi din lut sau zugrăvite pe faţa de masă.

Cutreierând, aşadar întreg ţinutul pentru a găsi ceva de mâncare, am auzit deodată un zgomot răsunător şi împrăştiat, ca şi cum ne-am fi aflat la Bazacle, lângă Toulouse, unde spală femeile rufe cu lopăţica.

Fără să mai stăm pe gânduri, ne-am îndreptat spre partea de unde pornea larma aceea. Am dat peste o babă cocoşată, strâmbă şi pocită. Numele ei era Se-Zice. Avea gura lăbărţată până la urechi, în gură îi jucau şapte limbi şi fiecare limbă era despicată în alte şapte. Vorbea necontenit despre orice, cu toate limbile şi în toate graiurile lumii. Întreg trupul ei, din cap până-n picioare, era numai urechi; avea atâtea urechi, câţi ochi avea pe vremuri Argus. Baba era oarbă şi oloagă de picioare.

Am văzut în jurul ei o mulţime nemăsurată de bărbaţi şi de femei, ascultând-o cu luare-aminte. Am deosebit printre ei câţiva care păreau a fi oameni în toată firea; unul ţinea în mână un glob al pământului şi, arătându-l celorlalţi, le împărţea lămuriri despre tot ce vedea pe el. În câteva ceasuri, ascultătorii ajungeau învăţaţi. Omul acela avea o ţinere de minte nemaipomenită şi vorbea frumos despre o seamă de lucruri minunate, pe care, dacă ai vrea să le cunoşti tu însuţi, nici o viaţă de om nu ţi-ar ajunge şi nici a o suta parte din ele nu le-ai şti: despre piramidele Nilului şi ale Babilonului, despre troglodiţi, himantopozi, blemiţi, pigmei, canibali, despre munţi hiporboreeni; despre oegipanzi şi alte drăcii pe care le aflase de la doamna Se-Zice.

Am văzut, tot acolo, pe Herodot, pe Pliniu, pe Solon, pe Filostrat, pe Mela, pe Strabon şi pe alţii din cei vechi; apoi pe marele iacobin Albert, pe Pierre Temoin, papa Pius II, Volateran, pe bărbatul viteaz Polo Iovio, Jacques Cartier, Şafton Armeanul, Marco-Polo Veneţianul, Ludovic Romanul, Pietro Alvarez şi nu mai ştiu pe câţi alţii dintre cronicarii de astăzi, ascunşi după un covor şi scriind pe furiş fel de fel de isprăvi mari, toate auzite de la Se-Zice.

În dosul unei perdele de catifea, pe care erau zugrăvie frunze de izmă-creaţă, se strânseseră în jurul lui Se-Zice o mulţime de şcolari silitori şi destul de tineri, din Perche şi din Manceau. Întrebându-i ce învaţă, am aflat că din frageda lor pruncie se pregătesc şi se deprind să fie martori. Ei ajung să stăpânească atât de bine acest meşteşug, încât, întorcându-se acasă, reuşesc să trăiască în chip cinstit din meseria de martor, vânzând mărturii învăţate de la Se-Zice, celor care le plătesc mai mult ziua de lucru.

Puteţi să-mi spuneţi despre ei orice veţi vrea, dar nouă ne-au dat să ne înfruptăm din pâinea lor şi ne-au îmbiat să bem din ulciorul lor, pe săturate. Ne-au sfătuit apoi prieteneşte să mai ocolim adevărul, pe cât ne va fi cu putinţă, dacă dorim să ajungem binevăzuţi la curtea marilor seniori.