Capitolul XXXIII.

Cum am coborât pe ţărmul Lihnobienilor şi am intrat în ţara Luminilor.

Ajungând la ostrovul Luminilor, Pantagruel a zărit în vârful unui foişor înalt fanarul de la Rochelle, care ne-a luminat calea. Am mai văzut fanarul de la Păros din Nauplia, şi pe cel din Atena, aprins pe Acropole în cinstea Minervei. Aproape de ţărm se află un mic sat unde locuiesc lihnobienii, un neam de oameni care trăiesc din lumină, ca în ţara noastră călugării-cerşetori din pantahuza maicilor. Sunt oameni cumsecade şi harnici. (Demostene tot aici s-a luminat.) Din satul acela şi până la palat am fost însoţiţi de trei obeliscolihniţi care sunt străjile înarmate ale ţărmului, purtând fesuri înalte ca albanezii. Le-am arătat pricina călătoriei noastre şi dorinţa ce-aveam de a primi din partea reginei Luminilor un felinar, care să ne lumineze calea şi să ne călăuzească până la oracolul Butelcii. Ne-au făgăduit că ne vor sta în ajutor, adăugind că am sosit într-un ceas priincios, când vom putea să alegem un felinar de mâna întâi, întrucât tocmai atunci se ţinea un sinod al lor.

Ajungând la palatul domnesc, ne-am înfăţişat reginei, însoţiţi de două felinare de onoare: unul era felinarul lui Aristofan, celălalt, felhuarul lui Cleante. Panurge, care cunoştea graiul lor, le-a arătat, în puţine cuvinte, ţinta călătoriei noastre. Regina ne-a făcut parte de-o primire prietenoasă şi ne-a poftit în seara aceea la masă, având a ne alege totodată felinarul dorit. Ne-am bucurat şi am primit poftirea, fără să uităm însă a cerceta şi a însemna cu grijă îmbrăcămintea, purtarea, mişcările ei, precum şi întreaga rânduială a ospăţului.

Regina era înveşmântată într-un strai de cleştar limpede, frumos şlefuit şi încrustat cu diamanturi mari. Felinarele de sânge regesc erau îmbrăcate, unele în sticlă limpede şi sclipitoare, altele în marmoră străvezie de Capadochia. Celelalte, în aşchii subţiri de unghie, în foi de hârtie şi în pânză ceruită. Lămpile erau înşiruite după tagma şi vechimea neamului lor. Am văzut una plămădită din lut, ca o oală, stând printre cele mai de frunte; mult m-am mirat când am aflat că era lampa lui Epictet, pe care odinioară nimeni nu voia să dea trei mii de drahme.

Am privit cu luare-aminte întocmirea şi înfăţişarea lămpii cu mai multe fitiluri a lui Marţial, ca şi lampa cu douăzeci de flăcări, pe care a închinat-o zeilor fiica lui Tisias, Canope. N-am trecut fără să privim lampa care atârna altădată la Teba în altarul lui Apolo Palatinul, şi strămutată mai târziu de Alexandru Cuceritorul la Cumes în Eolida. Am mai zărit o alta, vrednică de luare-aminte din pricina ciucurelui frumos de mătase roşie pe care îl purta: am aflat că e lampa lui Bertol, lumina legilor. Am mai însemnat pe răbojul minţii alte două, diferite de celelalte, fiindcă aveau la brâu două clistire. Mi s-a spus că una era lumânarea-mare, cealaltă lumânarea-mică [291], a spiţerilor.

Venind ceasul de cină o dată cu asfinţitul, regina s-a aşezat în fruntea mesei, iar celelalte lămpi şi felinare, după treapta slujbelor lor. Fiecăruia i s-a pus dinainte, drept gustare, o lumânare groasă, afară de regină, pentru care s-a adus o făclie aprinsă, de ceară albă, mare şi vânjoasă, puţin înroşită la capăt. Felinarele de sânge regesc şi-au primit şi dumnealor partea ce li se cuvenea; felinarului episcopesc din Mirebalais i s-a dat o lumânare din unt de nucă, iar celui din Poitou o lumânare ferecată. Dumnezeu mi-e martor câtă lumină puteau să răspândească feştilele lor! Nu mai vorbesc despre alte felinare mai tinerele, care păreau să stea sub ascultarea unei lămpi bătrâne, şi luminau într-un fel deosebit de celelalte, în nişte culori care mie mi s-au părut cam deşucheate.

După cină ne-am dus să ne odihnim. A doua zi dimineaţa, cu învoirea reginei, ne-am ales drept călăuză unul din felinarele cele mai de seamă. Apoi ne-am luat rămas bun şi am pornit mai departe.

Mi s-a dus vestea de prost.

Unde eşti, iubita mea?

Fie-ţi milă!

Nu mai cred în iubire.

M-am despărţit de ea plângând în dragoste am suferit.

Cânt şi oftez.

Nu ştiu de ce?

Hai, iubito, hai!

Rumenă şi argăsită Frumoasa Francoise.

Aşa gândesc.

Nădejdea mea.

Aşa-mi place!

Mielul pocăit.

Daruri din Spania.

Rămas bun.

Să nu-ţi fie frică.

Cu ce-a greşit iubirea mea?

A sosit vremea să plâng.

M-a făcut mama să-ţi seamăn.

Mărturisesc.

Mă voi întoarce Dulcis amica.

Pampeluna.

Ai minţit!

Bucuria mea.

Pe jumătate.

Verişoara Revino!

Cântecele mele dragi.

Vâră-te-n mine.

Castelul De-a-ndoaselea!

Norocul chior Nemţoaica.

Gândul dragii mele Frumoasa mea, n-ai făcut bine!

Doamne, rea-i muierea mea.

Când inima va vorbi.

Măntăluţa verde.

Tulburelul.

Triste plăceri.

Durerea mea.

Ţesătoarea.

Păstoriţo, draga mea Pavana.

La anii ce-au trecut.

Freamăt de pădure.

Va veni ziua aceea.

Mixandra.

La căldurică.

Ce bine-i să iubeşti.

Pe toate părţile.

I-am mai văzut jucând după un cântec din Poitou, pe care-l cânta un felinar din Saint-Maxent şi o gură-cască din Parthenay-le-Vieux. Trebuie să mai aflaţi, beţivilor, că felinarele ţineau foarte bine pasul danţului şi ţopăiau cum nu se poate mai frumos pe piciorul lor de lemn.

La sfârşit, am mai închinat un pahar la botul-calului, iar regina ne-a dat să ne călăuzească pe unul din felinarele ei, care ne-o plăcea. Am ales unul, pe care-l ştiam prieten de-al cuviosului părinte Lamy şi pe care îl cunoşteam ca pe un om de ispravă. El m-a recunoscut de asemeni, şi mi s-a părut a fi cel mai luminat, cel mai săritor, cel mai învăţat, cel mai chibzuit, cel mai bun vorbitor, sufletul cel mai ales şi felinarul cel mai potrivit dintre care se aflau acolo.

La ieşirea din palat am auzit glasul unui felinar cu picior răsucit, care spunea că nu s-ar lipsi de o noapte bună, să-i dea cineva atâtea bună-dimineaţa, câte castane au intrat în tocătura de ficat de gâscă, de la potop încoace. Voia să ne lase a înţelege că nu poate să mănânce şi să bea cu poftă decât noaptea, când felinarele sunt la locul lor, în tovărăşia lămpilor drăgălaşe. Soarele nu vede cu ochi buni asemenea ospeţe, dovadă că Jupiter, când a fost să se culce cu Acmena, mama lui Hercule, l-a ţinut ascuns vreme de două zile, după ce, nu demult, aflase că Venus s-a dat în dragoste cu Marte.