Capitolul XXXIV.

Cum am ajuns la oracolul Butelcii.

Luminaţi şi călăuziţi cu multă voioşie de acel vrednic felinar, am sosit la ostrovul căutat, unde sălăşluia oracolul Butelcii. Punând piciorul pe uscat, Panurge s-a învârtit o dată ca o sfârlează şi i-a spus lui Pantagruel:

— După atâtea osteneli şi atâta trudă, iată-ne ajunşi la locul ce-am dorit!

A mulţumit cu multă cuviinţă felinarului, iar acesta ne-a îndemnat să avem încredere şi să nu ne înspăimântăm de cele ce vom vedea.

Pentru a pătrunde până la templul sfintei Butelci, a trebuit să trecem printr-o întinsă podgorie, în care se aflau cele mai felurite soiuri de viţă, Falern, Malvoise, Muscadet, Tago, Beaune Mireveaux, Orleans, Picardent, Arbois, Coussi, Anjou, Graves, Vierron, Nerac şi altele. Via fusese sădită odinioară de însuşi Bachus, care a hărăzit-o să poarte frunze, flori şi ciorchini în toate timpurile anului, ca portocalii din San Remo. Bunul nostru felinar ne-a îndemnat să gustăm fiecare câte trei struguri, să ne învelim încălţările în foi de viţă şi să prindem în mâna stângă câte o coardă verde. La capătul podgoriei am trecut pe sub o poartă bătrână, pe care era cioplit cu multă gingăşie chipul unui băutor. De o parte stăteau rânduite tot felul de şipuri, butelci, clondire, butoaie, poloboace, oale, vedre şi amfore; apoi, atârnând la umbra unei bolţi de viţă, de partea cealaltă grămezi de usturoi, de arpagic, de ceapă, de şunci, de caltaboşi, de brânzeturi, de limbi afumate şi un fel de magiun amestecat cu foi de viţă. Chipul era înrămat cu multă migală într-un chenar împletit din coarde de viţă. Alături erau înşirate vreo sută de feluri de pahare: pahare cu picior, pahare cu talpă, ulcioare, pocale, potire, găvane, căuşuri, ploşti, ulcele şi alte arme de-ale lui Bachus. Pe pragul de sus al porţii, sub zoofor [292], erau scrise aceste două stihuri:

De vrei să treci această poartă, Să ţii un felinar de toartă!

— Am avut grijă, a spus Pantagruel; în toată ţara Luminilor nu-i un felinar mai bun şi mai sfânt ca al nostru.

Poarta dădea spre o boltă largă şi frumoasă de viţă, încărcată cu struguri în cinci sute de culori şi de cinci sute de soiuri, potrivite şi alese de meşteşugul podgoreanului: galbeni, albaştri, ruginii, portocalii, liliachii, negri, albi, verzi, viorii, bulbucaţi, pistruiaţi, lungi ca ţâţa-vacii, băşicaţi, înspicaţi, despicaţi, ţuguiaţi, brumaţi, înfloraţi. La capătul ei, bolta era perdeluită cu trei tulpini de iederă bătrână, iar printre frunze se deschideau o puzderie de luminişuri. Ajunşi aici, strălucitul nostru fanar ne-a poftit să ne întocmim câte un fes albanez din frunze de iederă şi să ni-l punem pe cap. Ceea ce, fără zăbavă, am făcut.

— Niciodată, în cele trecute vremuri, preotesele lui Jupiter nu s-ar fi încumetat să treacă pe sub această boltă de viţă! a spus Pantagruel.

— Credinţa lor însăşi le-ar fi oprit, a răspuns luminatul nostru felinar. Trecând pe sub bolta cu struguri, le-ar fi stat vinul deasupra capului, şi ar fi însemnat să se lase stăpânite de puterea lui; preoţii, ca şi toţi cei ce-şi închină viaţa lor adâncind tainele dumnezeirii, trebuie să-şi păstreze sufletul liniştit, departe de tot ce-ar putea să le răscolească simţurile; iar dintre toate patimile trupeşti, cea mai tulburătoare de minte e beţia. Nici voi, trecând pe sub această boltă, nu veţi fi vrednici a pătrunde în altarul sfintei Butelci dacă marea preoteasă Bacbuc nu va vedea frunze de viţă pe talpa picioarelor voastre, ca semn că nu vă e teamă de puterea vinului, ci, tocmai dimpotrivă, călcând peste ea, o stăpâniţi.

— Nu sunt un mare învăţat, a spus fratele Ioan, şi îmi pare rău; dar în cartea rugăciunilor mele, în Apocalips, scrie, ca despre un lucru minunat, cum o femeie mergea având luna sub picioarele ei: aceasta vrea să însemne, după cum Bigot ne-a lămurit, că nu era din soiul celor cu capul în lună, adică lunatice cum s-ar zice. Iată de ce mă simt îndemnat să cred cele ce-ai spus, domnule felinar şi iubite prietene.