Capitolul XXXVI.

Cum am coborât treptele numerelor şi despre spaima care l-a cuprins pe Panurge.

Am coborât o scară de marmură, care ducea sub pământ: aici am ajuns la un loc neted şi ne-am oprit puţin. După aceea au urmat alte patru scări la fel. Panurge a întrebat:

— Am ajuns?

— Câte scări aţi numărat?

— Una, două, trei, patru, a răspuns Pantagruel.

— Adună aceste numere, a spus felinarul. Cât fac?

— Zece, a răspuns Pantagruel.

— Urmează socoteala căreia Pitagora i-a spus tetradă, şi înmulţeşte aceleaşi numere cu zece.

— Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci.

— Adună-le şi pe acestea.

— O sută.

— Înmulţeşte cu opt, şi când vei ajunge la acest număr predestinat, vom fi la poarta templului. Aceasta e adevărata psihogonie a lui Platon, atât de lăudată de învăţaţii academici, şi totuşi atât de puţin înţeleasă: fiecare jumătate a ei e alcătuită din unitatea a două numere prime, din două ridicate la pătrat şi două la cub.

De mare folos la coborârea acestor trepte ne-au fost mai întâi picioarele, căci altminteri ne-am fi dus la vale de-a rostogolul, ca nişte butoaie, iar în al doilea rând, felinarul nostru nepreţuit, căci nici o altă lumină n-am zărit. Parcă ne-am fi aflat în hruba sfântului Patriciu în Hibemia sau în groapa lui Trofoniu din Beoţia.

Coborâsem cam şaptezeci şi opt de trepte, când Panurge a început să strige deodată către luminatul nostru felinar:

— Minunate domn, te rog din adâncul inimii mele îngrijorate să ne întoarcem! Maică, măiculiţa mea, mor de frică! Jur că nu mă mai însor! Ţi-ai dat destulă osteneală pentru mine, Dumnezeu te va răsplăti pe lumea cealaltă şi nici eu nu te voi uita dacă voi scăpa cu viaţă din această vizuină de troglodiţi; dar să ne întoarcem! Fie-ţi milă! Mi-e teamă să nu fi ajuns pe ţărmul Tanarei, unde coboară drumul în iad. Mi se pare că aud pe Cerber cum latră. El e! Au început să-mi vâjâie urechile! N-am pentru javra asta nici o evlavie. De câte ori văd un câine repezindu-se la picioarele mele să mă înhaţe, mă apucă o durere cumplită de măsele. Am nimerit în groapa lui Trofoniu, o să ne mănânce de vii strigoii şi vârcolacii, cum l-au înghiţit odinioară pe unul din arcaşii lui Demetrius, fiindcă nu luase cu el nimic de mâncare… Unde eşti, frate Ioane? Borţosule, stai aici lângă mine, că mor de frică. Unde ţi-e sabia? Eu n-am nici o armă: nici ca să dau, nici ca să mă apăr. Să ne întoarcem!

— Aici sunt, a răspuns fratele Ioan, nu-ţi fie teamă. Te ţin bine de chică şi nici optsprezece draci nu vor fi în stare să te smulgă din mâinile mele, măcar că n-am sabia la mine. De sabie n-ai nevoie niciodată, când ţi-e braţul voinic şi inima tare. Primi-vom întru ajutor armele cerului! Aşa a plouat cu pietre (care se mai văd şi astăzi în Provenţa, pe câmpul de la Crau, lângă gropile Mariane) – când Hercule n-a mai avut la îndemână alte arme să lupte împotriva celor doi fii ai lui Neptun. Cum, adică? Am ajuns în stihiile unde se duc sufletele nou-născuţilor care mor nebotezaţi? (Păzeşte-ne, Doamne, or să ne spârcâie pe toţi!) Suntem la talpa iadului, în bârlogul diavolilor? Las' pe mine, am să le frâng oasele la toţi, că am foi de viţă pe tălpi! Nu mă dau! Unde sunt? Să-i văd! Nu mi-e teamă decât de coarnele lor. Dar când mă gândesc la coarnele pe care le va purta Panurge când s-o însura, mă simt la adăpost. Cu duhul meu cel prevestitor, îl şi văd ca pe Acteon, încornorat, cornificat.

— Ia seama, frater, a spus Panurge, până li s-o îngădui călugărilor să se însoare, nu cumva să te cununi cu frigurile. Eu am să-ţi fiu naşul, dacă voi scăpa cu viaţă din gaura asta! Mă tem că frigurile nu sunt neveste tocmai vesele. După cum mi-aduc aminte, şi Pisihoţul voia să te însoare cu ele, când l-ai făcut eretic.

Strălucitul nostru felinar ne-a curmat cearta, spunându-ne că în acel loc trebuia să păstrăm tăcerea, punând strajă gurii şi înghiţindu-ne vorbele. Totodată ne-a liniştit, încredinţându-ne că n-avem a ne teme şi vom auzi oracolul Butelcii, de vreme ce suntem încălţaţi cu foi de viţă.

— Să mergem, a spus Panurge. Să înfruntăm mânia diavolilor! O singură dată moare omul. Eu, unul, spun drept, aş fi dorit să cad în luptă. Înainte! Înainte! Am curaj cât îmi trebuie şi chiar mai mult. Adevărat că-mi cam tremură inima, dar de răceala şi umezeala beciului. Nu de frică, ci de frig. Înainte şi fără teamă să bă… Eu sunt Panurge-Inimă-de-Leu!