Capitolul XXXVII.

Cum s-au deschis singure porţile templului.

La capătul scărilor am dat peste o poartă tăiată în piatră de matostat, sprijinită pe columne dorice. Pe pragul de sus scria cu litere de aur această cugetare: în vino veritas (în vin e adevărul). Cele două aripi ale porţii erau făurite din aramă de Corint şi împodobite cu chipuri frumos turnate şi şlefuite după legile minunatului meşteşug al sculpturii. Uşile, prinse în ţâţânile lor, se îmbinau fără lacăt, zăvor sau altă legătură. Deasupra lor atârna un diamant indian de mărimea unui bob de fasole egipteană, încrustat în aur curat; iar de fiecare parte, către pereţi, atârna câte o funie de usturoi.

Felinarul nostru şi-a cerut iertare că nu ne poate însoţi mai departe, dar de-acum încolo nu vom mai avea altceva de făcut decât să ne supunem îndrumărilor marii preotese Bacbuc. După cum am înţeles, acelui felinar nu-i era îngăduit să pătrundă în templu, dintr-o pricină pe care nu găsea cu cale s-o împărtăşească muritorilor de rând. Pentru orice întâmplare, ne-a sfătuit să nu ne pierdem cu firea şi să n-avem nici o teamă; ne-a mai spus că putem să ne bizuim din nou pe ajutorul lui, când vom dori să ne înapoiem. Apoi a luat diamantul care atârna la împreunarea celor două uşi şi l-a aruncat într-o cutie de argint, dinadins pregătită pentru a-l primi. Pe pragul fiecărei uşi a tras de un şnur de mătase roşie, lung de vreun stânjen şi jumătate, la capătul căruia spânzura o căpăţână de usturoi. A legat şnurul de două inele de aur (care se aflau acolo), apoi s-a depărtat.

Ca prin farmec, poarta s-a deschis singură, fără a scoate acel sunet ascuţit, pe care îl fac, scrâşnind, porţile grele de aramă, ci numai un murmur uşor şi dulce, care a tremurat prelung sub bolta templului. Pantagruel a înţeles fără greutate de unde venea murmurul acela, văzând pe muchea dinspre perete a fiecărei uşi, de-a lungul pervazului, un mic cilindru, care se învârtea cu uşa deodată, pe o lespede de marmură, tare şi netedă, lustruită de-atâta frecare.

Mult m-am mirat privind cum se deschid porţile, fără ca cineva să le fi împins; şi pentru a dezlega taina, m-am apropiat să văd cu ce putere sau prin ce maşinărie se închiseseră din nou, bănuind că îndatoritorul nostru felinar, deschizându-le, folosise iarba-fiarelor, numită ethiopis, care deschide orice încuietoare. Dar, în partea unde cele două aripi ale porţii se prindeau în canatul lor, n-am deosebit decât o lamă de oţel subţire, îmbucată în ţâţâna de bronz.

Am mai zărit două bucăţi lungi de magnet indian, groase de o jumătate de palmă, de culoarea cerului, netede şi bine lustruite, care erau înfipte pe toată lărgimea lor în pereţii templului, unde porţile, deschizându-se, întâlneau zidul şi se opreau.

Aşadar, atrase cu putere de acel magnet, lamele de oţel, printr-o minunată şi tainică lege a naturii, porneau mişcarea uşilor. Dar nu oricând şi oricum; căci atunci când magnetul era scos de la locul lui, oţelul nu i se mai supunea; după cum, dimpotrivă, căpăţânile de usturoi (care ucid puterea magnetului şi îi răpesc puterea de a atrage), trebuiau înlăturate; ceea ce felinarul nostru făcuse trăgând de funia în care erau legate.

Pe magnetul din dreapta era scris, cu litere latine frumos săpate, acest stih în metru iambic:

Ducunt volentem fata, nolentem trahunt [293].

Pe celălalt magnet am citit această cugetare însemnată cu litere mari: TOATE LUCRURILE SE ÎNDREAPTĂ SPRE SFÂRŞITUL LOR.