Capitolul I

Despre obârşia şi vechimea neamului marelui Pantagruel.

Nu va fi vreme cheltuită degeaba, şi nici lucru fără folos, întrucât ne aflăm laolaltă, să vă amintesc vechea obârşie şi spiţa cea dintâi din care se trage bunul nostru Pantagruel. Căci după câte ştiu, aşa pornesc cu povestirea lor toţi cronicarii cei mari, nu numai grecii, arabii şi băştinaşii, ci înşişi scriitorii sfintei Evanghelii, ca Luca şi Matei.

Cuvine-se de aceea să ştiţi, că la începuturile lumii (vorbesc despre cele întâmplate demult, sunt de-atunci de patruzeci de ori câte patruzeci de nopţi, dacă stăm să socotim ca vechii druizi [79]) – după ce Abel a fost ucis de fratele său Cain, pământul stropit cu sângele celui drept, din sânul lui a zămislit şi rod bogat ne-a dăruit; mai cu seamă moşmoane, rămânând de pomină acel an, în care moşmoanele crescuseră atât de mari, că numai trei tufe laolaltă făceau cât o livadă, în anul acela, martie a căzut afară din post, iar toamna a început la mijlocul lui mai în octombrie (sau poate în septembrie, căci n-aş dori să mă înşel) s-a pomenit acea săptămână năzdrăvană, în care, din pricina bisextilelor încălecate, a fost joi de trei ori. Soarele s-a aplecat puţin spre dreapta, luna s-a abătut din drumul ei cu mai bine de zece coţi, iar stelele zise mişcătoare au prins să se fugărească pe bolta cerului în aşa fel, că Pleiada mijlocie, părăsindu-şi suratele, a luat-o pieziş spre echinox, pe când steaua numită Espi s-a despărţit de Fecioară, pătrunzând în aria Cumpenei. Acestea sunt nepotriviri atât de grozave şi întâmplări atât de încurcate, încât astrologii n-au cutezat să se atingă de ele. Niciunul n-avea degete atât de lungi ca să se-apuce să descurce, din depărtare, iţele.

Nici nu vă puteţi închipui, cu câtă poftă s-au apucat oamenii să mănânce moşmoane; atât erau de frumoase la înfăţişare şi de plăcute la gust. Dar aşa după cum Noe, omul sfânt (a cărui amintire veşnic vom slăvi-o), sădind mai întâi viţa de vie (de unde culegem sucul dumnezeiesc, dulce ca nectarul şi nespus de vesel, căruia i s-a dat numele de vin), necunoscând puterea băuturii a întrecut măsura, tot astfel bărbaţii şi femeile din vremea lui, înfruptându-se cu nesaţ din poama plină şi gustoasă care atât le plăcea, multe au avut de pătimit şi cu multe beteşuguri s-au ales.

Unora le-a crescut pântecele: ventrem omnipotentem, [80] dând la iveală o burtă cât un poloboc. Aceştia au fost oameni cumsecade şi buni prieteni de petrecere. Din neamul lor se trage Marţea grasă şi Lăsatul secului.

Altora li s-a umflat spinarea, ajungând toţi atât de gheboşi, încât li s-au dat tot felul de porecle, ca Traistănspate, Cocoşilă, Muşuroi şi altele; din aceştia ne-au mai rămas destui, de toate tagmele, bărbaţi şi femei. Din spiţa lor s-a născut Esop, ale cărui frumoase pilduiri le cunoaşteţi.

Altora li s-au lungit picioarele, de-ai fi zis că sunt berze, cocostârci sau nişte călători pe catalige; în cărţile de citire ale şcolarilor poartă numele de iambi.

Altora li s-a umflat nasul, ajungând să semene cu ţeava cazanului de fiert rachiu: aveau un nas lucitor şi strălucitor de bube, presărat din belşug cu coşuri stacojii; înmugurit, smălţuit şi cu mărgele roşii tivit. Nas ca acela puteţi vedea oricând doriţi la canonicul Panzoult sau la felcerul din Angers, căruia îi mai spune şi Piciordelemn. Prea puţini din neamul acestora au gustat apă de fântână, fiind obişnuiţi a-şi uda gâtlejul numai cu zeamă septembrală, de butuc. Ovidiu-Nazone din sămânţa aceasta s-a prăsit, ca şi toţi aceia despre care s-a scris: Ne reminiscaris [81].

Altora li s-au lăţit urechile, crescând atât de mari, că dintr-una îşi făceau surtuc, nădragi şi scurteică, iar pe cealaltă o azvârleau peste umăr în chip de mantie spaniolească. Zice-se că unii coborâtori din neamul acestora s-ar mai afla în Ţara Burbonilor, de unde a rămas şi vorba aceea: urechi de burbon!

Altora le-a crescut trupul întreg, în înălţime, dând naştere uriaşilor din care se trage Pantagruel. Cel dintâi a fost Calbrot, din care s-a născut Sarabrot; din care s-a născut Faribrot; din care s-a născut Hurtali, marele mâncător de cioite, cel ce-a domnit pe vremea potopului; din care s-a născut Nembrot; din care s-a născut Atlas, cel ce ţinea pe umerii lui cerul, să nu cadă; din care s-a născut Goliat; din care s-a născut Erix, cel ce-a jucat mai întâi în zaruri; din care s-a născut Titu; din care s-a născut Erion; din care s-a născut Polifem; din care s-a născut Cacius; din care s-a născut Etion, cel ce s-a îmbolnăvit mai întâi de pojar, fiindcă n-a pus vinul să se răcească; din care s-a născut Encelad; din care s-a născut Ceea; din care s-a născut Typhoe; din care s-a născut Aloe; din care s-a născut Anete; din care s-a născut Qeogh; din care s-a născut Briareu, cel cu o sută de mâini; din care s-a născut Porfirios; din care s-a născut Adamastor; din care s-a născut Anteu; din care s-a născut Agatho; din care s-a născut Por, împotriva căruia a purtat război Alexandru cel Mare; din care s-a născut Aiantus; din care s-a născut Gabara, cel ce ne-a învăţat să bem cu hurta; din care s-a născut Goliat Filistinul; din care s-a născut Ofot, care avea nasul frumos, fiindcă bea cu balerca; din care s-a născut Aratheu; din care s-a născut Oromedon; din care s-a născut Gemagog, cel ce-a născocit botforii cu vârful răsfrânt în sus; din care s-a născut Sisif; din care s-au născut Titanii, părinţii lui Hercul; din care s-a născut Enay, cel ce curăţă mâinile de negi; din care s-a născut Fierabras, cel ce-a fost biruit de Olivier, pair al Franţei şi soţul de luptă al lui Roland; din care s-a născut Morguan, cel dintâi care a jucat în zaruri cu ochelarii; din care s-a născut Fracasus, cel pomenit în cronica lui Merlin Coceaie; din care s-a născut Prindemuşte, cel ce ne-a învăţat cum să afumăm limbile de bou în hornul sobei, fiindcă până la el oamenii le puneau la sărat, ca pe şunci; din care s-a născut Bolivorax; din care s-a născut Longis; din care s-a născut Roadefân; din care s-a născut Batefier; din care s-a născut Înghitevânt; din care s-a născut Bubădulce, născocitorul butelcilor; din care s-a născut Mirlangu; din care s-a născut Galafru; din care s-a născut Roboast; din care s-a născut Sortibrant din Conimbru; din care s-a născut Brayer, cel ce-a fost biruit de Ogier Danezul, pair al Franţei; din care s-a născut Mabrun; din care s-a născut Fotanon; din care s-a născut Hachelbac; din care s-a născut Prăsilă; din care s-a născut Grandgousier; din care s-a născut Gargantua; din care s-a născut stăpânul meu, Pantagruel.

Ştiu bine că citind aceste rânduri veţi fi cuprinşi de-o îndoială, pe care o socotesc întemeiată. Vă întrebaţi, desigur, cum e cu putinţă să fi fost astfel, de vreme ce în grozăvia potopului au pierit toţi oamenii, afară de Noe şi de cei şapte pe care i-a luat cu el în corabie, şi printre care despre acel Hurtali nu se pomeneşte? Întrebarea îşi are rostul ei, dar răspunsul cred că vă va mulţumi; iar dacă nu, înseamnă că n-am mintea destul de bine smolită. Şi fiindcă, ce-i drept, n-am apucat acele vremuri pentru a vă spune ce-am văzut cu ochii, mă voi întemeia pe mărturia masoreţilor [82], iscusiţi tălmăcitori ai scripturilor evreieşti, care spun că Hurtali, într-adevăr, nu se afla în arca lui Noe (unde nici n-ar fi încăput pe cât era de uriaş), ci s-a suit pe ea călare, cu picioarele răscrăcărate, cum gonesc în loc copiii pe caii lor de lemn. (Sau ca marele-trâmbiţaş, care a sunat din corn începerea bătăliei de la Marignan şi a pierit călare pe-o bombardieră; fugarul cu nasul cel mai bine cumpănit din câţi a pomenit lumea.)

În felul acesta Hurtali, al doilea după Dumnezeu, a mântuit corabia din volbura apelor, făcându-i vânt cu piciorul şi îndreptând-o, când într-o parte, când în alta, cum ar fi purtat-o din cârmă. Cei din corabie l-au hrănit cu îndestulare prin deschizătura unui horn, dovedindu-se recunoscători pentru bunul ajutor ce li-l dădea. Din când în când, veneau să stea cu el de vorbă, ca odinioară Icaromenip [83] cu Jupiter, dacă aveţi timp să-l credeţi pe Lucian.

Lămuritu-v-aţi acum? Daţi pe gât o duşcă de vin (fără apă) iar dacă veţi pune la îndoială ce v-am spus, paguba va fi a dumneavoastră.