Capitolul II.

Despre naşterea preatemutului Pantagruel.

La vârsta de patru sute patruzeci şi şapte de ani împliniţi, Gargantua a avut parte de un fiu, pe care i l-a născut nevastă-sa, Badebec, fata regelui amoruţilor din Utopia; dar femeia a murit în durerile facerii. Pruncul era atât de mare şi de greu, cum nu se mai pomenise, încât n-a putut să vie pe lume, fără să nu curme viaţa maicii sale.

Acum, pentru a înţelege de ce i s-a dat la botez numele pe care îl poartă, se cuvine să aflaţi, că în anul acela a domnit o secetă atât de amarnică prin ţinuturile Africii, încât treizeci şi şase de luni, trei săptămâni, patru zile, treisprezece ceaiuri, ba chiar mai mult, n-a căzut un strop de ploaie; iar arşiţa soarelui era atât de fierbinte, că tot pământul rămăsese pustiu.

Nici în vremea prorocului Ilie nu bântuise un pojar atât de cumplit. Copacii pierduseră veşmântul frunzelor, cât despre flori, nici nu mai amintim. Păşunile rămăseseră fără un fir de iarbă, râurile secaseră, fântânile se istoviseră, peştii lipsiţi de apa vieţii lor se zbăteau pe uscat şi urlau cumplit, păsările însetate cădeau din văzduh ca plumbul, lupii, vulpile, cerbii, mistreţii, ciutele, iepurii, nevăstuicile, dihorii, bursucii şi celelalte sălbăticiuni piereau pe câmp, cu dinţii rânjiţi.

Cât despre oameni, ţi se rupea inima văzându-i cum scoteau limba de-un cot, ca nişte ogari după şapte ceasuri de goană la vânătoare. Unii se aruncau în fântână, alţii se culcau sub burta vacii, căutând un petic de umbră. (Pe toţi aceştia, Homer i-a numit alibanţi, adică: uscături.)

De-a lungul şi de-a latul pământului nu se mai zărea mişcând ţipenie de om. Le plângeai de milă bietelor vieţuitoare, cum dădeau din colţ în colţ, încercând să-şi astâmpere setea. Cu multă anevoinţă a fost pusă la fereală apa sfinţită din biserică. Poruncile date de sfatul cardinalilor şi de sfântul-părinte au fost păzite cu străşnicie şi nimeni nu cuteza să soarbă din agheasmă mai mult de o înghiţitură. De-aţi fi ajuns până în faţa altarului, aţi fi văzut de-a valma, unii peste alţii, douăzeci de însetoşaţi, îmbulzindu-se în jurul aghesmătarului şi căscând ciocurile să nu piardă nici o picătură. Fericiţi au fost aceia care în anul acela au putut să stea la răcoare, în pivniţă, la umbra butoiului.

În acest fel ne-au lămurit filosofii, pentru ce apa de mare e sărată. Lăsând adică, în vremea aceea, Febus-Apolo frânele carului de lumină pe seama fiului său Faeton, iar Faeton, ageamiu în acel meşteşug, neştiind să urmeze calea ocolită care desparte cele două tropice de discul soarelui, s-a abătut din drum şi s-a apropiat de pământ atât de mult, încât a secătuit toate ţinuturile dedesubtul lui şi a dat foc acelei fâşii din văzduh, căreia învăţaţii îi spun Calea Laptelui, pe care beţivii o numesc Poteca sfântului Iacob şi despre care poeţii cei mai de seamă cred că e locul stropit cu laptele Junonei, pe când îi dădea lui Hercule să sugă. Pământul s-a înfierbântat, deci, atât de tare, încât din pricina căldurii a asudat, iar sudoarea lui vărsându-se în mare a sărat-o, fiindcă sudoarea, după cum se ştie, e sărată. Despre adevărul celor spuse de mine puteţi să vă încredinţaţi gustând sudoarea dumneavoastră sau a unui bolnav de sfrinţie, ceea ce e totuna.

Astfel s-a întâmplat şi în anul acela. Într-o zi de vineri, pe când toată obştea credincioasă pornise cu alaiul rugăciunilor şi dădea acatiste, cerând atotputernicului Dumnezeu să coboare asupra oamenilor mila şi îndurarea lui mântuindu-i de năpastă, s-a zărit ţâşnind din pământ câţiva stropi mari de apă, ca din trupul unuia care asudă greu. Bieţii oameni au prins să se bucure, ca şi cum le-ar fi venit alinare, închipuindu-şi că apa, care nu mai pica din cer, începuse să izvorască din pământ! Învăţaţii spuneau că era ploaia antipozilor, asemenea aceleia despre care pomeneşte Seneca în cartea a IV-a din Questiorum naturalium, vorbind despre obârşia şi izvoarele Nilului; dar oamenii s-au înşelat, fiindcă după sfârşitul slujbei, când au voit să culeagă rouă şi s-o toarne în pahare, şi-au dat seama că nu era decât o apă sărată, mai rea şi mai amară decât apa din mare. Născându-se Pantagruel în aceeaşi zi, tatăl său i-a dat numele acesta; fiindcă panta în greceşte înseamnă tot, iar gruel în limba arabă înseamnă însetat. Gargantua a vrut să arate că în ceasul naşterii lui Pantagruel lumea întreagă era însetoşată, profeţind totodată că fiul său va ajunge, într-o zi, mai marele băutorilor. Ceea ce s-a arătat, tot atunci, printr-un semn şi mai lămurit. În clipa când maică-sa, Badebec, îl aducea la viaţă, şi în vreme ce moaşele se aţineau să-l primească, au ieşit din pântecele lăuzei şaizeci şi opt de catâri încărcaţi cu droburi de sare, după care au urmat două cămile cărând şunci şi limbi afumate şi alte şase, cu peşte sărat; apoi douăzeci şi cinci de căruţe cu praz, usturoi, ceapă şi cimbru. Moaşele s-au speriat foarte, dar una din ele a spus: „Iată, suratelor, gustări îndeajuns, n-aveţi ce zice. Să nu ne pripim, şi să bem cu socoteală. Semnul pare a fi prielnic, fiindcă, după cum se ştie, sărătura stârneşte băutura”.

Apoi, pe când schimbau între ele aceste fărâmituri de cuvinte, Pantagruel a ieşit la lumină păros ca un urs, iar altă moaşă a strigat cu glas de prorocită: „S-a născut cu păr pe el! Va săvârşi fapte mari şi va ajunge la adânci bătrâneţi, dacă va avea zile!”