Capitolul III.

Despre jalea care l-a cuprins pe Gargantua la moartea soţiei sale.

Nimeni n-a fost mai tulburat şi mai răvăşit la naşterea lui Pantagruel decât tatăl său, Gargantua. Căci, văzând de o parte pe Badebec, soţia lui moartă, iar de partea cealaltă pe fiul său Pantagruel, atât de frumos şi de voinic, nu ştia nici ce să spună, nici ce să facă. O îndoială cumplită îi sfâşia sufletul, nepricepând dacă trebuie să jelească moartea nevestei sau să râdă de bucurie pentru naşterea fiului său. Simţăminte potrivnice îi sugrumau judecata şi, prins în cleştele a două întrebări, nu găsea nici o ieşire. Se zbătea printre gândurile lui, ca un şoarece lipit de clei sau ca un sticlete în laţ.

— Să plâng! zicea Gargantua. Cum n-aş plânge? Nevasta mea cea bună şi cuminte a răposat. Era, aşa şi pe dincolo, o femeie cum nu s-a mai aflat pe lume. N-o voi mai vedea niciodată, şi alta ca ea nu voi mai găsi curând. Am pierdut o fiinţă de nepreţuit. O, Doamne, cu ce ţi-am greşit de m-ai lovit atât de greu? De ce nu m-ai chemat la tine pe mine mai întâi? Viaţa fără ea, chin şi osândă îmi va părea. Ah, Badebec, drăguţa mea, iubita mea, guriţa mea dulce (de trei stânjeni şi un cot) mângâierea inimii mele, haina trupului meu, papucul meu scump, nu te voi mai vedea niciodată! Vai, Pantagruel, bietul de tine, ai pierdut pe măicuţa ta, pe nana ta dulce, pe regina ta mult-iubită! O, moarte vicleană, rău m-ai lovit, răpindu-mii pe aceea, care în veci ar fi trebuit să trăiască.

Astfel se bocea şi plângea ca o vacă; după aceea începea să râdă ca un viţel, aducându-şi aminte de fiul său:

— O, prichindelul meu, cât e el de vesel, de zburdalnic şi de frumuşel! Ah, cât mă simt de fericit! Hai să bem! Să lăsăm mâhnirea la o parte. Scoate vin din cel mai bun, clăteşte bine paharele, pune masa, goneşte câinii, aprinde focul, adu lumânările, închide uşa, prăjeşte pâinea, dă-le săracilor de pomană şi spune-le să plece, dă-mi haina cea nouă şi pieptarul albastru, vreau să mulţumesc cumetrelor…

Apoi, auzind rugăciunile şi prohodul popilor care îi petreceau nevasta la groapă, lăsa vorba neisprăvită şi, întorcându-se la durerea lui, striga:

— Doamne-Dumnezeule, de ce trebuie din nou sufletul meu să se întristeze? Nu mai sunt tânăr, am început să îmbătrânesc, vremea e a ploaie şi ar putea să mă apuce frigurile. Sunt nemângâiat! Poate că aş face bine, oricum, să vărs mai puţine lacrimi şi să deşert mai multe pahare. Mi-a murit nevasta… Ei, Doamne-sfinte, plânsul meu n-are s-o învie! A ajuns în rai, poate mai departe, se roagă lui Dumnezeu pentru noi, e fericită, nu mai poartă povara grijilor şi a nevoilor noastre. Cu atât mai mult n-o vom putea uita! Dumnezeu să ocrotească pe cei care au rămas! Trebuie să încep să mă gândesc să-mi iau alta.

— Voi ce faceţi? le-a spus moaşelor. Unde sunteţi? Să nu vă văd în ochi. Duceţi-vă la înmormântare. O să legăn eu copilul. Mă simt însetat şi mi-e teamă să nu mă îmbolnăvesc. Beţi şi voi un pahar, o să vă simţiţi mai bine…

Moaşele s-au supus şi au plecat la îngropăciune. Bietul Gargantua a rămas acasă şi a scris acest epitaf pentru piatra de pe mormântul răposatei:

Muri născând, preabuna Badebec, N-aş fi gândit că dintr-atâta moare, C-avea, sărmana, frunte de berbec, Un piept voinic şi burtă-ncăpătoare.

Aicea zace trupul ei curat, S-o ierte Dumnezeu, blagoslovitul, Că i-a fost viaţa fără de păcat, Şi-a răposat, când i-a venit sfârşitul.