Capitolul IV.

Despre copilăria lui Pantagruel.

După spusele vechilor cărturari şi scriitori de cronici m-am învrednicit a şti, că mulţi oameni au venit pe lume într-un chip neobişnuit; dar pomelnicul lor ar fi prea lung. Citiţi cartea a VII-a din Pliniu, dacă aveţi vreme de pierdut. Nu veţi afla însă nicăieri o naştere mai minunată decât a fost aceea a lui Pantagruel. Nici pe la poarta minţii nu vă trece, cât a crescut de repede, în trup şi în putere. Se pomeneşte despre Hercule că fiind încă în leagăn ar fi ucis doi şerpi; dar isprava lui a fost floare la ureche, căci acei şerpi erau destul de firavi. Pantagruel a săvârşit isprăvi mult mai grozave. Aş dori mai întâi să vă spun, cum sorbea de trei ori pe zi mulsul a patru mii şase sute de vaci şi cum s-au strâns toţi ca haram din Saumur-Anjou, Villedieu-Normandia şi Bramont-Lorena, să meşterească un ceaun în care să-i fiarbă terciul. Îi dădeau să mănânce dintr-un cazan mare, care se mai vede şi acum lângă patul din Bourges; dar atât de puternici îi crescuseră dinţii, încât într-o zi a muşcat din el o bucată zdravănă, aşa cum a rămas semnul până azi.

Într-o dimineaţă, pe când sugea la ţâţa vacii (cronicarii spun toţi la fel, că n-a avut doică), pruncul s-a desprins din legăturile care îl ţineau în leagăn, şi înşfăcând vaca de glezne i-a înfulecat ugerul şi jumătate de burtă (cu ficaţi şi rărunchi cu tot). Ar fi hăpăit-o toată, dacă vaca n-ar fi mugit o dată atât de cumplit, ca şi cum ar fi sfâşiat-o lupii. Argaţii au venit într-un suflet şi au scos-o din mâinile lui Pantagruel; dar o ciozvârtă din pulpă tot i-a rămas. A mâncat-o ca pe un cârnăcior, iar când au încercat să-i ia osul din mână, l-a înghiţit dintr-o dată, cum ar ciuguli cormoranul un obleţ.

Deşi nu învăţase încă să vorbească, a strigat: „Bun! Bun!” voind să spună astfel că i-a plăcut bucăţica, şi că ar mai fi gustat bucuros încă una. Ceea ce văzând slujitorii săi, l-au legat cu un odgon zdravăn, asemeni celor care se împletesc la Tain pentru căratul sării până la Lyon, sau pe care le folosesc corăbiile franţuzeşti pe ţărmul Normandiei, la Havre-de-Grace.

În vremea aceea s-a întâmplat să scape din lanţ un urs pe care îl creştea tatăl lui Pantagruel. Fiara s-a apropiat de leagăn, şi fiindcă dădacele n-avuseseră grijă să spele copilul pe bot, ursul a început să-l lingă. Pantagruel a rupt odgoanele, mai lesne decât Samson frânghiile cu care îl legaseră filistinii, a pus mâna pe moş-Martin, l-a rupt în bucăţi ca pe un pui de găină şi s-a ospătat cu şuncă proaspătă.

Gargantua, temându-se pentru viaţa fiului său, a pus să-l lege cu patru lanţuri de fier, zidind împrejurul leagănului patru bolţi zdravăn întărite. Unul din lanţurile acestea se mai păstrează încă în cetatea La Rochelle, legând în timpul nopţii cele două turnuri de pe ţărm. Al doilea lanţ se află la Lyon, altul e la Angers, iar pe-al patrulea l-au dus diavolii, ca să-l pună în fiare pe Scaraoţchi, pe care îl apucaseră năbădăile, din pricina durerii de burtă ce l-au ajuns, fiindcă mâncase fript sufletul unui sergent de jandarmi. (Aşadar, puteţi da crezare şi celor scrise de Nicolas din Lyon în psalmul Et Og regent Basan [84], arătând că acel Og fusese atât de puternic şi de voinic în pruncia lui, încât a trebuit să fie legat cu lanţuri de fier.)

Pantagruel, astfel pironit, s-a mai astâmpărat, căci nu putea să sfărâme lanţurile atât de lesne, după cum rupsese odgoanele, şi nici n-avea, în leagăn, destul lărgământ pentru a-şi mişca în voie braţele.

Dar iată că s-a ţinut, în timpul acela, un mare ospăţ la curtea tatălui său. Gargantua poftise la o masă bogată pe toţi prinţii din ţara lui. Căpitanii de oaste, zorind cu pregătirea celor cuvenite ospăţului, au uitat de grija bietului Pantagruel şi l-au lăsat, reculorum [85], singur-singurel, de capul lui. Şi ce socotiţi că a făcut băiatul?

Ce-a făcut? Oameni buni, să vedeţi! A încercat, mai întâi, să sfărâme în mâini lanţurile cu care era legat de leagăn; dar n-a izbutit, că prea erau groase. Atunci a început să frământe cu picioarele capătul leagănului şi l-a rupt, măcar că era cioplit dintr-un trunchi lat de şapte coţi. Scoţând picioarele afară prin spărtură, s-a întins bine-bine, până a atins pământul. Apoi, opintindu-se încă o dată, s-a ridicat cu toată puterea în călcâie, purtând leagănul în spinare, ca o broască ţestoasă care s-ar sui pe un perete sau ca un butoi de-o mie de vedre, cu fundul în sus. A pătruns astfel în încăperea cea mare unde se ţinea ospăţul, înfricoşând pe toţi cei de faţă. Având însă braţele în lanţuri, Pantagruel nu se putea atinge de bucate; abia dacă a izbutit, aplecându-se asupra mesei, să ia în gură o înghiţitură-două. Tatăl său, văzându-l, şi-a dat seama că îl uitase flămând şi, ascultând rugămintea celorlalţi seniori şi prinţi care se aflau la ospăţ, a dat poruncă să i se dezlege lanţurile; cu atât mai mult cu cât şi doftorii spuneau că, ţinut în leagăn peste vreme, băiatul era primejduit să pătimească toată viaţa de piatră la băşică.

Desprinzându-l din lanţuri, l-au aşezat la masă, iar Pantagruel, izbind de necaz în talpa leagănului, cu o lovitură l-a sfărâmat în cinci sute de mii de bucăţi, strigând cât îl ţinea gura, că nu se mai culcă în el, cât va trăi.