Capitolul V.

Isprăvile din tinereţe ale neasemuitului Pantagruel.

Pantagruel creştea de la o zi la alta şi se împuternicea văzând cu ochii, spre îndreptăţita bucurie a tatălui său. Acesta i-a pus în mână, de mic copil, arbaletă cu carp să vâneze vrăbii. (E arbaleta cea mare, ce se mai păstrează şi astăzi în topitoria de arme de la Chantelle.)

L-a dat apoi la şcoală, ca să-şi petreacă anii cei dintâi ai vieţii cu învăţătura. L-a trimis pentru început la Poitiers unde băiatul a dovedit osebită tragere de inimă la carte, spre marele lui folos. Văzând că ceilalţi şcolari nu se pricep să se bucure de răgazul ce-l aveau între ceasurile de învăţătură, i s-a iăcut milă de ei, şi într-o zi, dezghiocând din muntele cel mare care se cheamă Passelourdin o bucată de stâncă, lungă de doisprezece stânjeni şi groasă de douăsprezece palme, a aşezat-o pe patru stâlpi, drept în mijlocul câmpului. Astfel, în ceasurile când n-aveau altceva de făcut, şcolarii veneau aici să petreacă, suindu-se cu băutură, şunci şi plăcinte în vârful stâncii, unde îşi ciopleau numele în piatră cu briceagul. Această stâncă se numeşte astăzi Masa-de-Piatră, şi, în amintirea vremilor de demult, oricine vine să înveţe carte la Poitiers, trebuie mai întâi să bea apă din Izvorul-Calului de la Croustelle şi să se urce pe Masa-de-Piatră.

Aflând din frumoasele cronici ale străbunilor săi, că Geoffroy de Lusignac, zis Geoffroy Colţosul, bunicul vărului vitreg al surorii mai mari a mătuşii unui ginere de-al unchiului uneia din nurorile soacră-şi fusese îngropat la Maillezais, a pornit într-o zi să-i cerceteze mormântul, ca orice om care ţine la neamuri. Plecând din Poitiers însoţit de câţiva prieteni, a trecut prin Leguge, unde a poposit la cuviosul abate Ardillon; apoi prin Lusignan, Sansay, Celles, Colonge şi Fontenay-le-Comte, cercetând aici pe învăţatul doftor Tiraqueau, a ajuns la Maillezais, unde se află locaşul de veşnică odihnă a suspomenitului Geoffroy Colţosul.

Un simţământ de nedesluşită teamă l-a cuprins pe Pantagruel, privindu-şi strămoşul zugrăvit pe un perete, sub înfăţişarea unui bărbat foarte supărat, trăgând pe jumătate din teacă sabia lui cumplită. Voind să ştie pentru ce fusese închipuit astfel, a întrebat pe călugării din partea locului, dar aceştia i-au răspuns că aşa e obiceiul zugravilor şi scriitorilor – pictoribus atque poetis – să-i înfăţişeze pe oameni după cum găsesc ei de cuviinţă şi le vine mai la îndemână. Pantagruel nu s-a mulţumit cu acest răspuns şi a zis:

— Nu cred că a fost zugrăvit astfel fără un anumit înţeles. Eu bănuiesc că s-a sfârşit din viaţă urgisit de o cumplită jignire, pentru care cere răzbunare urmaşilor săi. Voi căuta să aflu adevărul, şi voi face aşa cum voi chibzui că se cuvine.

Dorind să cerceteze şi celelalte şcoli înalte ale Franţei, Pantagruel nu s-a mai înapoiat la Poitiers, ci s-a îndreptat spre La Rochelle, iar de acolo, pe apă, a ajuns la Bordeaux, unde n-a avut prea multe de văzut; numai câţiva corăbieri, care jucau în bile pe nisipurile de la marginea mării.

De la Bordeaux trecut la Toulouse, unde a învăţat să dănţuiască şi să mânuiască spada cu amândouă mâinile, după obiceiul şcolarilor de acolo; dar când a văzut pe aceştia cum îşi pârjolesc dascălii de vii ca pe nişte scrumbii afumate, a luat-o din loc, spunând: „Să mă ferească Dumnezeu să-mi sfârşesc zilele pe jeratic! Port destulă arşiţă în mine, nu mai am nevoie de altă fierbinţeală…”

A făcut apoi popas la Montpellier, unde a găsit vinuri minunate de Mirevaux şi prieteni foarte plăcuţi. S-a gândit o bucată de vreme să înveţe tainele doftoricescului meşteşug, dar această ştiinţă i s-a părut tristă şi amărâtă, iar felcerii, nişte diavoli boşorogi, miroseau toţi a clistir. A voit mai pe urmă să înveţe drepturile, dar văzând că, dintre oamenii legii, trei erau mâncaţi de molii, iar al patrulea răpănos, a făcut calea întoarsă şi a plecat din acel oraş. În mai puţin de trei ceasuri, trecând peste podul din Gard, a ajuns în faţa amfiteatrului din Nimes: o lucrare zeiască, ce nu pare a fi ieşit din mâna omului.

Abia sosise la Cvignol de trei zile, când dragostea l-a prins în mrejele […]. Aici n-a găsit prea multă forfotă de lume, dar a fost cuprins de mare scârbă, văzând cum haimanalele oraşului îi chelfăneau pe bieţii şcolari. Într-o zi frumoasă de duminică, pe locul unde lumea se strângea la joc, unui şcolar i-a venit pofta să dănţuiască şi el; dar derbedeii l-au înşfăcat. Văzând atâta neobrăzare, Pantagruel s-a mâniat şi a luat la goană pe bătăuşi; zor-nevoie să-i înece pe toţi în apa Ronului! Norocul golanilor a fost că s-au ascuns în pământ ca nişte cârtiţe, la o jumătate de leghe sub albia râului. (Gaura prin care au trecut se mai vede şi astăzi în locul cu pricina.)

Pantagruel a pornit de la Valenţa mai departe, şi în trei sărituri a fost la Anger unde s-a simţit foarte bine, şi unde ar fi rămas mai multă vreme, dacă nu l-ar fi alungat ciuma.

S-a oprit, aşadar, la […] unde s-a dedat învăţăturii drepturilor. Atât a învăţat, până a ajuns sa spună că pravila legilor seamănă cu o haină scumpă de aur strălucitor, unsă pe poale cu baligă… Nu se află pe lume, zicea el, cărţi mai frumos împodobite şi mai arătoase decât Pandectele; dar răstălmăcirile adăugate pe margini, de-alde Accurus şi alţii, sunt atât de scârnave, încât totul se preface în gutui şi ticăloşie…

De la Bourges a trecut la Orleans, unde s-a împrietenit cu o seamă de şcolari veniţi de la ţară; aceştia l-au luat cu ei la petreceri şi l-au învăţat să bată mingea, un joc pe care a ajuns să-l stăpânească mai bine decât toţi. Nu se ostenea prea mult cu cititul de teamă să nu-i slăbească vederea. (N-a spus odată, nu ştiu cine, că nimic nu vatămă văzul mai rău decât o boală de ochi?)

Nu peste multă vreme, unul din prietenii lui, sfârşind învăţătura legilor, s-a înfăţişat să-şi primească patalamaua. Nu ducea cu el mai multă ştiinţă decât îi încăpuse în scăfârlie, dar se pricepea ca nimeni altul să ţopăie şi să lovească mingea. În cinstea lui, Pantagruel a întocmit un blazon şi o deviză, pentru toţi aceia care ieşeau din acea înaltă şcoală a drepturilor de la Orleans:

Cu o minge-n buzunar, Cu lopata-n brăcinar, Şi cu legea în samar, Dacă-nveţi să dănţuieşti, Învăţat şi doftor eşti!