Capitolul VI.

Cum a întâlnit Pantagruel pe unul din Limoges, care stâlcea limba franţuzească.

Într-o zi, n-aş putea să spun care, Pantagruel ieşise la plimbare cu prietenii săi spre poarta oraşului, pe drumul care duce la Paris; când în faţa lui s-a ivit deodată un şcolar frumuşel, care venea dinspre partea aceea. După ce şi-au dat bineţe, l-a întrebat:

— De unde vii, prietene?

— Din opidul unde fiinţează ilustra şi notoria academie denumită Luteţia.

— Ce zice? a întrebat Pantagruel pe unul din prietenii lui.

— Vrea să spună că vine de la Paris.

— A, vii de la Paris? a întrebat din nou Pantagruel. Şi cum îşi petrec vremea domnişorii care învaţă la Paris?

Şcolarul a răspuns:

— Traversăm Secvana [86] în dilicul şi crepuscul; ambulăm prin compitele şi cvadriviile urbei; expectorăm locuţiunile latine şi, ca nişte amatori autentici, perseverăm în captarea amabilităţilor omnipotentului şi omnigenului sex feminin. În tranziţiile crepusculare descindem în lupanarele din Champgaillard, Matcon, Cul-de-Sac, Bourbon, Glattigny, Huslieu etcetera, şi în extaz bipartit depunem laborioase ofrande zeiţei Venus, generatoarea de indicibile voluptăţi afrodiziace. După care ne transferăm în abundentele taverne, denumite La Bradul Verde, La Castel, La Magdalena şi La Peştele-de-Mare, îngurgitând opulente spatule de ovine, agrementate de petroselinonul adiacent. Considerând anemia pecuniară a buzunarelor şi având în vedere, în general, penuria metalului feruginos, pentru a lichida obligaţiunile contractate, abandonăm în garanţie caietele şi ornamentele noastre vestimentare, aşteptând magnificenţa larilor şi penaţilor paterni.

— Ce naiba de limbă o fi asta? a strigat Pantagruel. Nu vei fi, Doamne fereşte, eretic?

— Nu, ilustrisime. De câte ori aurora cu degetele ei de roză deschide porţile orientului, mă refugiez într-un edificiu monahal, stropindu-mă cu apă sanctificată şi purificându-mă cu invocaţiuni liturgice. În mistica rogaţiunilor îmi purific sufletul de păcatele comise în libaţiuni nocturne, onorez forţa celestă şi mă închin marelui imperator al astrelor. Ador şi preţuiesc pe aproapele meu. Păzesc preceptele decalogului şi în măsura puterilor mele nu mă abat de la ele, nici cât e negru sub unghie. E adevărat că Mamona refuzând să-mi alimenteze peculiul, nu sunt în situaţia de a distribui donaţiuni fiinţelor mizere, care peregrinează din poartă în poartă, solicitând o monedă.

— Pârţ! a zis Pantagruel. Ce spune nebunul ăsta? Îmi pare că vorbeşte limba diavolului, ca să ne zăpăcească dinadins cu descântece vrăjitoreşti.

Unul din cei de faţă a încercat să-l lămurească:

— Măria-ta, acest domnişor se căzneşte să maimuţărească limba parizienilor, dar nu face altceva decât s-o împestriţeze cu zdrenţe latineşti. Se crede mai iscusit decât Pândar şi, dispreţuind vorbirea obişnuită, îşi închipuie că e un mare orator, pe franţuzeşte!

Pantagruel l-a întrebat pe şcolar, dacă acest lucru e adevărat, iar acela a răspuns:

— Ilustrisime, ingeniul raţiunii mele nu e apt a distinge divagaţiunile acestui plebeu ignar, care îşi debitează insanităţile într-o franceză vulgară; ci, a contrario, eu îmi dau silinţa s-o înfrumuseţez per longum et per latum, redându-i rezonanţa latină.

— Să te ia naiba! a izbucnit Pantagruel. Am să te învăţ eu să vorbeşti ca lumea! Dar mai întâi, ia spune-mi, din ce parte a locului eşti?

Şcolarul a răspuns:

— Originea primordială a bunicilor şi străbunilor mei a fost în ţinuturile limuzine, unde repauzează corpul sfântului Marţial.

— Aha! a spus Pantagruel. Eşti din Limoges, de la coada vacii, şi ai venit aici să faci pe parizianul? Am să-ţi rup urechile!

Apoi, punându-i mâna în gât, a strigat:

— Te-ai apucat să stâlceşti limba ţării, schimonositule! Am să te stâlcesc şi eu, să mă ţii minte!

Văzând că se îngroaşă gluma, şcolarul din Limoges a început să se vaite:

— Văleleu, tăticule, mânca-ţi-aş sufletul, maica ta, Cristoase, îndură-te, tălică, nu mă păli, nu mă stâlci, nu mă stropşi, că n-oi mai greşi, cât oi trăi!

Iar Pantagruel a spus:

— Aşa? Va să zică ştii să vorbeşti ca oamenii?

Apoi i-a dat drumul, fiindcă bietul limuzin, de frică, se scăpase pe el, iar nădragii lui, croiţi în coadă de peşte, fund neavând, se spurcaseră de sus până jos.

— Sfinte Pafnutie! a spus Pantagruel, ce mai pupăză! Naiba să-l ia de spârcâit, că rău mai pute!

Şcolarul a şters-o, ruşinat, şi toată viaţa a suferit de-o arşiţă cumplită, simţind mereu mâna lui Pantagruel, care îl strângea de gât. A murit de sete, câţiva ani mai târziu, adeverind prin cereasca pedeapsă ce l-a ajuns, spusele lui Aulu-Gelu, care ne învaţă să rămânem la graiul nostru firesc. Aşijderea ne îndeamnă şi Octavian August, să ne ferim de vorbele fără înţeles, aşa cum ocolesc cârmacii corăbiilor, pe mare, colţurile de stâncă.