Capitolul VII.

Cum a ajuns Pantagruel la Paris şi despre frumoasele cărţi din librăria Sfântul Victor.

Încheind cu bine anii lui de învăţătură în Orleans, Pantagruel a hotărât să plece la Paris. Dar tocmai când se pregătea de drum, a auzit că la Saint-Aignan din Orleans se află un clopot mare, îngropat în pământ de mai bine de două sute paisprezece ani. Clopotul era atât de greu, încât, cu toate uneltele pe care le folosiseră enoriaşii, nu numai că nu izbutiseră să-l aşeze din nou la locul lui, dar nici măcar cu o palmă nu-l clintiseră de la pământ. Au încercat, rând pe rând, toate mijloacele arătate de Vitruviu, Alberti, Euclide, Teon, Arhimede şi Hero, în De Arhitectura, De re oedificatoria şi De ingeniis [87], dar degeaba, că nimic n-au isprăvit.

Plecând urechea cu bunăvoinţă la rugămintea oamenilor din acel oraş, Pantagruel a hotărât să ridice clopotul şi să-l suie în clopotniţă. S-a dus pe locul unde era clopotul şi l-a săltat de la pământ cu degetul cel mic, atât de lesne, ca şi cum ar fi fost clopoţelul de la gâtul unui erete. Înainte de a-l atârna în clopotniţă, a dat o raită prin cetate, ţinându-l în mână şi făcându-l să sune. Poporul s-a veselit foarte, dar ce-a urmat nu i-a mai fost pe plac, fiindcă, din pricina bătăii clopotului, tot vinul cel bun din Orleans s-a tulburat în butoaie şi s-a borşit. Băutorii n-au băgat de seamă decât în noaptea următoare, când, gustând din acel vin stricat, au început să scuipe un fel de scamă albă, strigând:

— Ne-am umplut de Pantagruel! Ni s-a aprins gâtlejul!

După această ispravă, Pantagruel a plecat cu însoţitorii lui la Paris. Aici toată lumea a dat buzna să-l vadă, căci aşa sunt făcuţi parizienii, totdeauna gata la îngrămădeală şi nerozi din firea lor, de la alfa la omega. Se uitau la el cu gura căscată, aiuriţi şi oarecum înfricoşaţi, temându-se să nu ia cu el zidurile Luvrului, aşa cum tatăl lui ridicase, oarecând, clopotele de la Notre-Dame, ca să le atârne, zurgălăi, la gâtul iepei ce-o călărea.

Zăbovind câtăva vreme la Paris, Pantagruel a învăţat temeinic cele şapte ştiinţe ale gândirii, dar n-a voit să-şi mai lungească şederea, fiindcă – după cum spunea el – în Paris e plăcut să trăieşti, dar nu-i bine să mori: toţi calicii oraşului dau târcoale prin cimitirul Sfântul Inocenţiu şi îşi încălzesc şezutul cu osemintele morţilor. S-a minunat în schimb de frumoasele cărţi pe care le-a găsit în prăvălia librarului de la sfântul Victor şi pe care le-a însemnat după cum urmează:

Scripetum salutis [88].

Prohabum juris.

Papucum Decretorum.

Rodia Vitiorum.

Despre oastea Domnului.

Mătura şi făraşul predicatorului, de părintele Hocus-Pocus.

Fuduliile de elefant ale vitejilor.

Mătrăguna episcopilor.

Marmotretus de bubonis et maimucis, cum commento Dorbellis.

Decretum universitatis Parisiensis super profunditate muliercurarum ad pladtum.

Cum i s-a arătat sfânta Gertruda unei călugăriţe din Poissy, care sta să nască.

Ars honeste besendi în societate, de Mortuinum.

Borcanul cu muştar al pocăinţei.

Formicarum artium.

De paharorum usu et honestate chefuendi, per Silvestrem erhieratent Jacobibemus.

Concina, pe scurt.

Traista notarilor.

Aldămaşul măritişului.

Ciubărul cu visuri.

Pleava şi tărâţele legilor.

Gustarea vinurilor.

Diferitele mirosuri ale brânzei.

Spalatorium scholarium.

Tartaretus: De modo cacandi.

Fanfarele Romei.

Bricot: De diferentis ciorbarum.

Temeiul ascultătorilor.

Încălţările smereniei.

Scaunul cu trei picioare al înţelepciunii.

Hârdăul darurilor.

Poticneala duhovnicilor.

Plesnitoarea popilor.

Reverendi patris fratris Lubini provincialii taclalia, de afumandis carnatibus, libri tres.

Pasquilli, doctoris marmorei, de Capreoliscum ciulinis comendendis, tempora papali ab Ecclesia interdicto.

Căldăruşa, în şase persoane, jucată de Diaconii-Parşivi.

Ochelarii călătorilor care merg la Roma.

Majoris: De modo faciendi carnatos.

Cimpoiul prelaţilor.

Beda: de Optimitate burtorum.

Plângerea notarilor împotriva puţinătăţii plăcintelor.

Coada de cotoi a procurorilor.

Slănină pe fasole, cum commento.

Dulceaţa iertărilor.

Praeclarissimi jurisutriusque doctoris Magister Piloţi. Raquedenari de bobelidandis glossae Accursiane mofturis repetiţio enucidilucurisissima.

Stratagemata francacatoris, de Baignolet.

Frantopinus: De re militari, cum figuris Ştefăni.

De usu et utilitate belituri equos et equas, authore Nostro de Chur.

D. N. Rostocostopiciorongus: De mustarda post prandium servienda, lib, quatrodecim, apostolati per D. Fleacus.

Jabolenus: De cosmographia purgatorii.

Questio subtilissima utrum chimera, în vacuo burtispossit comendere secundas intentiones? et fuit debatuta per decern hebdomadas în concilio Constantiensi.

Pofta de mâncare a judecătorilor.

Cucuvaia cardinalilor.

De calcaribus removendis decades undecim per Albericum de Rosata.

Ejusdem: De castrametandis crinibus, lib. tres.

Intrarea în Brazilia a lui Antoniu de Leiva.

Marforii bacalarii, cubentis Rome de mascardiis cardinalium Mulis.

Apologia aceluiaşi împotriva celor ce spun că măgarul papii nu bea decât apă.

Pronosticatio que incipit Silvio Pipotamaris, balata per D. N. Aiuritus.

Bamburini episcopi, de mulgetiarum profectibus enneades novem, cum privilegia papali ad trienium, et postea non.

Fandoseala fetelor mari.

Jucăria femeilor văduve.

Guturaiul călugărilor.

Cuvioasa gângăveală a părinţilor celestini.

Pomul pomenilor.

Obrăznicia calicilor.

Capcana teologilor.

Muştiucul maeştrilor cântăreţi.

Leneveţii lui Olcam, la prima lor tunsoare.

Magiştri N. Frigepuium: De jumulitibus horarum canonicarum, lib. quadraginta.

Clevetitorium confratriarum, incerto autore.

Pantahuza măicuţelor sărmane.

Mirosul spaniolilor nespălaţi, hiperaromatizaţi de Frai Inigo.

Băuturica nevoiaşilor.

Poltronismus rerum Italicarum, autore magistro Frigifer.

R. Lullius: De moftoribus principum.

De partibus secretibus hypocrisia, adore Jacobo Hocstralem, hereticomaestra.

Caldaburtis de magistronostradorumque Beutoris, lib. octo galantissimi.

Pârţurile copiştilor, scriitorilor, pisarilor, prescurtătorilor şi diacilor papali, culese de Regis.

Calendarul pe o sută de ani pentru podagroşi şi sfrinţiţi.

Manieres maturandi cuptoris, per D. Eccium.

Frânghia negustorilor.

Plăcerile vieţii mănăstireşti.

Rapănul călugărilor făţarnici.

Istoria farfadetilor sau a strigoilor cerşetori.

Starea jalnică a ostaşilor schilodiţi în război.

Înşelătoria dregătorilor.

Cântarul vistiernicilor.

Moftarium Sorbonifornium.

Rimele vânătorilor de râme.

Foalele alchimiştilor.

Ţintarul pantahuzelor, adunat de fratele Serratis.

— Volth mnarbothim dai gousch pal frapin duch im scoth pruch galeth dai Chinon, min foulthrich al conin butbathen doth dai prim. [89]

— Ati înţeles ceva? a întrebat Pantagruel pe însoţitorii săi.

Epistemon a răspuns:

— Bănuiesc că ar fi limba antipozilor; naiba să mă ia dacă am înţeles o silabă!

Pantagruel a spus străinului:

— Prietene, nu ştiu, poate că zidurile vor fi având urechi, cum se spune, dar niciunul dintre noi nu pricepe ce spui.

Noul venit a vorbit atunci în italieneşte:

— Signor mio, voi vedete per essempio che la Cornamusa non suona mai s'ela non a ii venirepieno. Cosi io parimente non visaprei contare le mie fortune, se prima ii tribulato ventre non a la solită refectione. A quale e adviso che le mani et li dent habbiano perso ii loro ordini naturale et del tute annichillati. [90]

Epistemon a spus:

— Limba aceasta încă n-am ajuns a o cunoaşte. Călătorul a vorbit pe englezeşte:

— Lord, if you beso vertuous of intelligence, as you be naturally releaved io the body, you should have pity of me; for nature hath made us equal, but fortuna hath some exalted, and others deprived: nevertheless is vertue often deprived, and the vertuous men despised: for before the last end none is good. [91]

— Nici atâta! a spus Pantagruel. Panurge a dat-o pe ungureşte:

— Jona andie guaussa soussy etan beharda er remedio beharde versela ysser landa. Anbates otoy y es nausu ey nessassu gourray proposian ordine den Non-yssena batya facheria egabe gen herassy bădia sadassu nouraa ssia. Ar an Hon-duan gual de cydassu naydassuna. Estou oussyc eguinan soury hin er darstura eguy harm. Genicoa plasar vadu. [92]

— Genicoa, fă-te-ncoa! a strigat Eudemon. Iar Carpalin a spus:

— Să-mi sară ochii, dacă am priceput cât îi negru sub unghie!

Străinul a vorbit apoi în limba cehilor:

— Prug frest frins sorgmand strochdt drhas pag brlelangGravot chavygny pomardiere rusth pkalhdracg Deviniere preş Nays. Beuille kalmuch monach drupp delmeuppUst rincq dlrndodelb up drent loch mine stz ringuald de vins ders cordelis bur jocst stzampenards. [93]

— Creştinească o fi limba aceasta, prietene, sau e limba lui Păcală? E o limbă pe ghiceală, a spus Epistemon.

Călătorul a luat-o prin graiul olandezilor:

— Heere, ie en spreeke anders geen taale dan kersten taele: my dunct no-chtans al, en seg ie u niet een woordt mynen nood verklaart ghenonch wat ie be-gere; geef my wyt bermherticheigt yet waer van ie ghevoed maghzunch. [94]

— Tot aia! a spus Pantagruel.

Străinul a vorbit spanioleşte:

— Seignor, de tanto hablar yesoy cansado por que suplico avostra reverenda que mire a los perceptos evangelicos, para que ellos movan vuestra reverenda a Io que es de consciencia; y şi ellos non bastaren para mover vuestra reverenda a piedad, yo supplico que mire a la piedaă natural, la qual yo creo que le movera como es de razon, y coneso non digo mas. [95]

Pantagruel a spus:

— Bine, prietene. Nu pun nici o clipă la îndoială că ştii să vorbeşti mai multe limbi: dar alege din ele una, pe care s-o înţelegem şi noi.

Călătorul a început atunci în limba daneză:

— Myn Herre, endog ie g med inge tunge ta Iede, lygeson boeen ocg uskuulig cveatner: Myne Kleebon och my ne legoms magerhed udviser alligue klalig huuad tyng meg meest behoff girereb somder sandeligh mad och drycke: hvuarpor for-barme teg omsyder offuermeg: oc befarlat gyffuc meg nogneth: affhvylket ieg kand styve myne groendes magher lygeruff son man Cerbero en soppe forsetthr. Soa shal tuloaffue lenge och lycksaltigth. [96]

— Îmi pare că astfel vorbeau goţii, şi să mă ierte Dumnezeu, tot aşa îi zicem şi noi din şezut.

Atunci străinul a spus:

— Adoni, scholom lecha: im ischar harob hal habdeca, bemeherah thithen ii kikar lehem, chancathule: laah al adonai cho nen ral [97]. Iar Epistemon a răspuns:

— De data aceasta sunt lămurit. E limba ebraică şi îmi dau seama că o vorbeşte ca un cărturar.

Călătorul a spus mai departe:

— Despota tinyn panagathe, diatisy mi uc artodotis, horas gar limo anali-scomenon eme athlios, ke en to metaxy eme uc eleis udamos, zetis de par emu ha u chre. Ke komos philologi pantas homologusi tote logus te kerhemata perita hypar-chin, opote pragma afto paşi delonesti. Entha gar anankei monon logiisin, hina pragmata (hon peri amphisbetumen) me prosphoros epiphenete. [98]

Iar Carpalim, unul din însoţitorii lui Pantagruel a spus:

— Aha! Mi se pare că vorbeşti greceşte. Ai fost în Ţara Grecească?

Călătorul a răspuns:

— Agenou donţ oussys vou denaguez algarou, nou den farou zamist vou mariston ulbrou, fousquez vou brol tam bredaguez moupreton den goul houst, daguez, daguez nou croupys fost bardou noflist nou grou. Agou paston toi nalprissys hourtou los ecbatonous, prou dhouquys brol panygou den bascrou nou dous caguous goulfren goul oust troppassou. [99]

— Am început să mă dumiresc, a spus Pantagruel. Asta e limba care se vorbeşte la noi în Utopia. Sau, după cum sună la ureche, una asemănătoare.

Dar înainte de a sfârşi vorba, străinul şi-a schimbat graiul:

— Jam toties vos, per sacra, perque deos, deasque omnis, obtestatus sum, ut, şi qua vous pietas permovet, egestatem meam solaremini nec hilum proficio clamans et ejulans. Sinite quaeso, sinite, vârâi impii, quo me fata vocant abire, nec ultra vanis vestris interpellationibus obtundatis, memores veteris illius adagii, quo venter famelicus auriculis carere dicitur. [100]

— Ascultă prietene, l-a întrebat încă o dată Pantagruel. Nu ştii să vorbeşti franţuzeşte?

— Foarte bine, seniore. Mulţumesc lui Dumnezeu, e limba pe care am supt-o la sânul maicii mele. Sunt născut şi crescut de mic copil în grădina Franţei, adică în Tourraine.

— Dacă-i aşa, te rog să-mi spui: cum te cheamă şi de unde vii? Căci atât de mult te-am îndrăgit, încât dacă vei asculta de dorinţa mea, vei rămâne lângă mine toată viaţa şi vom fi prieteni împreună, cum au fost Eneea şi Achates.

— Seniore, numele meu adevărat, pe care l-am primit la botez, e Panurge. Acum viu din Ţara Turcului, unde am fost ţinut în robie de când pornisem la Metalin cu război împotriva păgânilor. Bucuros mă voi învrednici să-ţi istorisesc păţaniile mele, care sunt mai minunate decât ale lui Ulise: dar fiindcă ţi-a fost voia să mă iei pe lângă domnia-ta (ceea ce primesc, făgăduindu-ţi să te urmez până la mama-dracului), avea-vom destule clipe de răgaz pentru poveşti. În această clipă simt grabnica nevoie de a mă întrema, aflându-mă cu burta goală, gâtlejul uscat, iar măselele (toate) crăpate de foame. Gata sunt să mă aşez la înfulecat, şi te încredinţez că îţi va fi plăcut să mă priveşti mâncând. Dă poruncile cuvenite – şi Doamne-ajută!

Pantagruel a hotărât să fie dus la locuinţa sa şi să i se dea de mâncare pe săturate. Ceea ce s-a făcut. Panurge a îmbucat din toate, ospătându-se până în fapt de seară, când s-a vârât în aşternut, o dată cu găinile. A dormit fără vise până a doua zi la ceasul prânzului, iar de cum a făcut ochi, s-a strămutat, în trei paşi şi-o săritură, din culcuş de-a dreptul la masă.