Capitolul X.

Cum a judecat Pantagruel o pricină încurcată, dovedindu-se mai înţelept decât Solomon.

Amintindu-şi despre sfaturile tatălui său şi voind să-şi încerce puterile minţii, Pantagruel a chemat pe toţi învăţaţii la întrecere pe la diferitele răspântii ale oraşului, punându-le în faţă nouă mii şapte sute şaizeci şi patru de întrebări, toate îndoielnice.

La capătul uliţei Fouarre a ţinut piept cu dascălii, magiştrii şi retorii Parisului, lăsându-i pe toţi cu gura căscată. Apoi s-a războit la Sorbona cu teologii vreme de şase săptămâni, de dimineaţă de la ceasurile patru şi până seara la şase, lăsând un răgaz de două ceasuri la prânz, ca să nu stingherească prea mult tabietul de odihnă şi băutură al acelora. Au venit şi au stat de faţă cei mai mulţi din nobilii de la curte, preşedinţii, perceptorii, sfetnicii oraşului, advocaţii, socotitorii, scriitorii şi atâţi alţii, laolaltă cu dregătorii, doftorii şi popii. Unii din aceştia şi-au luat inima în dinţi şi s-au amestecat în vorbă, dar Pantagruel, răsturnând sofistica lor şubredă, i-a pus cu botul pe labe pe toţi, dovedindu-le că nu sunt altceva decât nişte vite încălţate.

Astfel s-a lăţit faima despre ştiinţa lui minunată. Gura lumii a început să turuie şi să poarte vorbele, încât până şi leliţele din târg, precupeţele, spălătoresele, vânzătoarele de plăcinte, ascuţitoarele de cuţite şi codoaşele îşi dădeau coatele şi şuşoteau când îl vedeau trecând:

— Uite-l!

Ceea ce văzând, Pantagruel s-a bucurat, ca altădată Demostene atenianul, prinţul oratorilor, când îl arăta cu degetul vreo babă pricăjită, zicând:

— Ăsta-i, maică!

Tocmai atunci venise spre judecată în faţa înaltei curţi o pricină între doi mari seniori: de o parte domnul Pupăndos ca pârâtor şi de partea cealaltă domnul Soarbezeamă, pârâtul.

Neînţelegerea dintre ei era atât de încurcată şi atât de greu de dezlegat după litera legii, încât juzii nu înţelegeau o buche. Regele dăduse poruncă să se adune laolaltă patru din cele mai de seamă şi mai învăţate Parlamente ale Franţei, dimpreună cu Sfatul cel Mare al Sorbonei şi cu cei mai renumiţi dascăli, nu numai din Franţa, dar şi din Englitera şi Italia, ca Jason, Filip Dece, Petrus de Petronibus şi o grămadă de alţi cărturari, bătrâni cititori de pravili; şi cu toate că au stat şi şi-au bătut capul timp de patruzeci şi şase de săptămâni, n-au izbutit să lămurească pricina, şi nici să-i găsească o dezlegare după temeiul dreptului, rămânând pentru aceasta atât de ruşinaţi, încât se scăpau pe ei de ciudă şi de necaz.

Până într-o zi, văzând că li s-au sleit creierii de-atâta cugetare, unul, anume Du Douhet, cel mai învăţat, mai priceput şi mai chibzuit dintre toţi, s-a ridicat şi a spus:

— Domnilor, vreme îndelungată s-a scurs, de când ne-am adunat aici, şi iată că nimic nu isprăvirăm, neputând nici să adâncim, nici să limpezim această pricină, pe care cu cât o cercetăm mai cu luare-aminte, cu atât mai puţin o pricepem, spre marea noastră ruşine şi neiertată nevrednicie. După a mea părere, numai cu hulă şi cu ocară ne vom alege până la sfârşit, fiindcă nimic altceva nu facem decât să tăiem frunză la câini. Iată, aşadar, ce-am socotit. Aţi auzit cu toţii vorbindu-se despre acel mare bărbat numit magistrul Pantagruel, care, după cuvântările ce-a ţinut şi după biruinţele ce-a câştigat în faţa lumii asupra, tuturora, s-a dovedit a fi cel mai de seamă învăţat al vremii noastre. Cred şi spun că ar fi bine să-l chemăm şi să-i supunem spre judecată întreaga pricină, fiind cel din urmă şi singurul care va putea să-i găsească o dezlegare dreaptă.

Toţi ceilalţi sfetnici şi dascăli şi-au dat învoirea lor, şi fără să întârzie au trimis să-l caute pe Pantagruel, cu rugămintea de-a binevoi să cerceteze pricina de-a fir-a-păr, aducând hotărârea pe care o va găsi de cuviinţă. Apoi i-au pus la îndemână dovezile scrise ale împricinaţilor: câţiva saci plini până în vârf, cam cât ar duce în spinare patru măgari zdraveni.

Pantagruel a întrebat:

— Domnilor, cei doi seniori care se judecă, sunt în viaţă?

— Da.

— Atunci, la ce naiba poate să slujească mormanul ăsta de hârtii şi de hârţoage, pe care v-aţi ostenit să mi-l puneţi dinainte? N-ar fi mai nimerit să-i ascultăm pe împricinaţi, poftindu-i să-şi dovedească dreptatea prin viu grai, decât să ne pierdem vremea cu cetania acestor bazaconii, care nu-s altceva decât minciuni ticluite dinadins, şiretlicuri diavoleşti de-ale lui Cepota şi altor răstălmăcitori de legi? N-am nici o îndoială, că atât domniile-voastre cât şi ceilalţi care au luat pe seama lor această judecată, mai rău aţi încurcat pricina, altminteri lesne de cumpănit, născocind singuri o puzderie de teoieiuri pro şi contra, răscolind tot soiul de chichiţe lipsite de noimă şi luându-vă după susţinerile prosteşti ale unor nerozi ca alde Accursius, Baldius, Bartolius, Castro, Imola, Hipolit, Panormus, Bertachinus, Alexandru, Curtius [101] şi alţi clănţăi bătrâni, care n-au fost în stare să lămurească nici cel mai prizărit paragraf din Pandecte, ca nişte viţei la poartă nouă, fără nici o pătrundere a legilor, neştiind nici greceşte, nici latineşte, ci numai limba goţilor şi a altor barbari. Să nu uităm că cele dintâi legi ne-au fost lăsate de greci, după cum însuşi Ulpian mărturiseşte, primind de la ei o mulţime de cugetări şi ziceri elineşti; aceste legi au fost scrise apoi în cea mai aleasă şi mai bogată limbă din câte au vorbit oarecând neamurile latineşti. Nu voi lăsa deoparte pe Salustiu, pe Varo, pe Cicero, pe Seneca, pe Titus Livius şi pe Quintilian. Cum puteau să adâncească înţelesurile dreptului bătrânii noştri iurişti-aiurişti, când în viaţa lor n-au avut sub ochi o carte latinească adevărată, după cum prea îndeajuns o dovedesc prin felul lor de a scrie, care poate fi al unui hornar, al unui bucătar sau spălător de vase, dar nicidecum al unui om de legi.

Mai mult decât atât. Legile sunt rodul firesc al unor silinţi de filosofie şi morală. Cum vor putea să le priceapă nişte zăluzi, care n-au învăţat din filosofie şi morală nici cât măgarul meu? Cât priveşte umanioarele şi ştiinţa despre aşezările lumii vechi – care îşi au însemnătatea lor – aş putea să-i asemăn mai degrabă cu o broască râioasă, împodobită cu pene, sau cu un guşat care şi-ar agăţa de grumaz o cruce, ca să nu i se vadă beteşugul. Nu numai atât, dar din tot ce-au scris acei nerozi nimic nu se poate înţelege, după cum voi dovedi într-o zi negru pe alb.

De aceea, dacă doriţi cu adevărat să iau spre cercetare această pricină, aruncaţi mai întâi în foc toate hârţoagele şi chemaţi înaintea mea pe cei doi seniori. După ce îi voi fi ascultat, vă voi împărtăşi judecata mea, fără aiureli şi falsicării.

După cum bine ştiţi, în orice adunare sunt mai mulţi nebuni decât înţelepţi. (Titus Livius adăuga, vorbind despre cartaginezi, că întotdeauna nebunii îi răpun pe înţelepţi.) S-au găsit, aşadar, destui care s-au ridicat împotriva celor spuse de Pantagruel; dar numitul Du Douhet i-a ţinut cu dârzenie partea, recunoscând că toate acele condici şi catastife, cercetări şi încheieri, întâmpinări şi îndreptări, nu sunt decât tertipuri drăceşti întru măsluirea dreptăţii şi amânarea judecăţii, pe care va trebui să le lase în plata Domnului, dacă vor să hotărască după măsura cinstită a înţelepciunii şi după duhul Evangheliei.

În cele din urmă, toate terfeloagele au fost arse, iar cei doi împricinaţi au venit să se înfăţişeze, în carne şi oase. Pantagruel i-a întrebat:

— Dumneavoastră vă judecaţi?

— Da, domnule, au răspuns amândoi într-un glas.

— Care dintre dumneavoastră e pârâtorul?

— Eu, a răspuns seniorul de Pupăndos.

— Prea bine. Arată-mi cu de-amănuntul dreptatea domniei-tale. Dar să spui adevărul, tot adevărul şi numai adevărul, fiindcă – asta mi-i crucea! – la cea dintâi minciună îţi voi lua capul de pe umeri, ca să afli odată că în faţa judecăţii nu trebuie să umbli cu înşelăciuni. Să nu ascunzi nimic şi să nu născoceşti ce n-a fost. Vorbeşte!